10. Poartă-te frumos. Eşti mai tare decât atât. Nu mă face de ruşine. Nu te face de ruşine.

9. Cred că am reuşit. Cu ceva efort, după cum ţi-ai dat seama. Dar eu zic că am reuşit.

8. Învăluit în apa fierbinte, mi-am pus capul în palme şi am închis ochii. Atunci ţi-am auzit şoapta, undeva în spatele capului. Let go. Let go. It’s OK.

7. Cred că am înţeles în sfârşit ce tot încercai să-mi bagi în cap. Cred că merg pe cărare. Cred, nu-s sigur încă dacă e cărarea care trebuie.

6. Trebuie să mă ghidezi în continuare. No one on Earth knows me like you do.

5. Cum zicea meşterul? Fire is the Sun that heats the Earth, warms our hearts and homes… Water is the liquid of love, it flows through the veins of Earth.

4. Focul încălzeşte apa, uneori aşa de tare încât o face să fiarbă. Apa potoleşte focul, uneori aşa de tare încât îl stinge.

3. Să nu mă mai laşi niciodată să te supăr. Dă-mi un bobârnac, să mă trezesc.

2. I shall be there for you, even if you are 1000 miles away.

1. O₂ for life!

Unde e al doilea pantof?

Cred în şansa a doua. Cred că fiecare om are dreptul să greşească odată şi să fie iertat. Cred că la a doua privire îţi poţi schimba complet prima impresie. N-am luat niciodată în considerare prima impresie. Prima impresie e mincinoasă, se bazează mai mult pe experienţa anterioară, pe anumite preconcepţii, pe tare ancestrale, şi de cele mai multe ori nu are nicio legătură cu realitatea. Întotdeauna am aruncat la gunoi prima impresie, am aşteptat o vreme, am mai vorbit, am mai ascultat, am mai observat, abia apoi am pus eticheta.

Este imposibil să cunoşti pe cineva după prima privire, după primul cuvânt rostit. Poate e într-o zi proastă, are o durere de cap, nu i-a priit prânzul sau s-a certat cu şeful. Sau poate exact pe dos, e într-o zi mai bună decât de obicei, şi-a pus o mască mai cuceritoare, vrea să obţină ceva de la tine. La fel, cred că oricine greşeşte o dată e om. Noi, ăştia, non-zeii, suntem imperfecţi, şi greşim. Nicio greşeală, oricât de mare, nu e impardonabilă. Chiar şi în Biblie spune, când cineva îţi dă o palmă, întoarce şi obrazul celălalt…

…Dar dacă ţi-a pălmuit şi celălalt obraz, şi tot mai vrea să dea? Îi oferi ceafa, sau altă parte a corpului, spre pălmuire? Sau îi frigi o palmă de-i muţi faţa la spate? Biblia nu spune ce să faci mai departe de a doua palmă. Fiecare pe cont propriu. Iar eu, nefiind oricum o persoană foarte religioasă, am ales varianta a doua. Unora nici măcar nu le-am oferit şansa de a încerca a treia oară, iar cei care totuşi au încercat, au regretat. Şi aici nu mă refer la palme reale, pentru că sunt pacifist şi nu-mi place să mă bag în conflicte fizice. Doar din cele morale.

Există numai una sau două excepţii, când am permis anumitor persoane să încalce regula lui trei. Şi nu mă refer acum la părinţi sau familie, ei intră în altă categorie. Am plecat capul şi am aşteptat cuminte următoarele palme. De ce? Nu ştiu. Poate aveau ceva mai deosebit, poate eu speram că au ceva mai deosebit. Poate că optimismul meu a fost mult mai mare decât de obicei. Bine totuşi că nu mi se întâmplă asta prea des. Pentru că, revin, cine greşeste odată e om, cine greşeşte a doua oară e optimist, dar cine greşeşte a treia oară e prost. Şi eu zic că prost n-aş fi…

Verde si amar

O picătură de absint, şi începi să simţi că te ridici. A doua picătură de absint şi toată lumea se învârte în jurul tău. La a treia picătură de absint încerci să te ridici dar muşchii nu mai răspund. Cu a patra picătură de absint graniţa dintre real şi imaginar a dispărut.

Eşti cufundat într-un imens ocean, vocile celor de lângă tine se aud ca printr-un zid de vată, şi parcă fiecare curent încearcă să te doboare. Vezi culori. Din apropiere, o voce străbate prin materia vâscoasă din jurul tău şi îţi înţeapă timpanul. Nu mai auzi decât acea voce. Te concentrezi asupra ei, şi te agăţi cu disperare de ea, de parcă ar fi singura ta speranţă de a ieşi la suprafaţă. Încerci să descoperi de unde vine, şi în timp ce te răsuceşti, descoperi că ai ameţit şi mai tare.

Vocea se aude în continuare, şi te mulţumeşti să o asculţi. Nu mai vrei să-i descoperi sursa, deşi cuvintele ei îţi lovesc timpanele ca o picătură chinezească.

Şi apoi, brusc şi fără vreo explicaţie, imensitatea de ape din jurul tău dispare, luând cu ea amorţeala, nesiguranţa, zidul de vată şi vocea. Nu se mai aud decât vocile prietenilor, glumind în continuare şi râzând cu sunete sparte de băutură. Te uiţi în jur, sperând că vocea aceea nu a fost doar o iluzie. Uşor, aburii onirici se risipesc, şi rămâi numai cu bucuria acelor câteva momente unice, şi cu gustul amar al băuturii din faţa ta.

Acest text NU se referă la băutură sau alcool. Este numai o metaforă, şi asta este singura explicaţie care o voi da.

Vrea cineva Prozac?

Ce faci când ai o durere de cap pe care nu ştii de unde să o iei şi unde să o laşi? Iei o pastilă? Bei un ceai cald? Tragi un pui de somn?

Şi dacă nu are o cauză fizică? Ce te faci atunci? Pastila n-are efect (poate numai dacă iei Prozac…), mâna îţi tremură prea tare să poţi ţine cana cu ceai, iar dacă adormi, ai coşmaruri cu menghine… Nasoală situaţie…
Dar dacă te cuprinde o stare de agitaţie, şi nu poţi sta locului nici dacă ai treabă cât pentru două săptămâni? Sari direct la Prozac? Hmmm, e o idee…

Devii catatonic(ă), floricelele sunt brusc toate roz, vocile celor din jur se aud de la 200m distanţă, iar pământul capătă brusc abilităţile mării de a-ţi provoca vertij. Yupi! Astea sunt efectele numitului medicament. Sau cel puţin aşa spun unii în halate albe.

Poate ar fi cazul să luăm toţi Prozac, întreaga populaţie neimplicată în politică sau afaceri la nivel înalt, să stăm aşa, catatonici, vreo 20-30 de an, până se satură americanii de făcut poliţie pe Planetă, şi până se lămuresc ai noştri „lideri” că îi pupă degeaba în dos pe primii, că tot resturi de os vom mânca.

Scriu astea pe ritm de Brooklyn Bounce. „Who’s your God?”. Chiar aşa, cine e Dumnezeul TĂU? Este un bătrânel cu toiag, care stă pe un jilţ alb? E un extraterestru care s-a jucat de-a genetica? Sau e masonica piramidă cu ochi de pe bancnotele de 1$? Novus Ordo Seclorum! Chiar e necesar să ne scoatem ochii unul-altuia pentru că eu Îi spun Dumnezeu, iar tu îi spui poate Allah, Shiva, Manitou, sau mai ştiu eu cum?

Ia să luăm fiecare câte o pastila de Prozac, să ne calmăm puţin, şi să realizăm că nu ne avem decât pe noi, Entitatea Supremă are prea multă treabă să asculte toate scâncetele noastre neînsemnate. „N-am destui bani”, „Mi s-a stricat maşina”, „N-am îvăţat pentru examen”, „M-a chemat şeful să avem o discuţie delicată”. „Doamne ajută!”. Nu „mă ajut singur”, nu „văd eu cum ies şi din asta”, „lasă, noi să fim sănătoşi”.
Doamne, ajută-ne să ne ajutăm! Dă-ne mai mult Prozac…