Can I haz brain?

„Noaptea albă a muzeelor” de sâmbătă cred că s-a petrecut în mod diferit în restul Europei față de România. Nu știu de ce, dar am impresia că pe la „ei” nu se organizează grătare comune cu mici fumegând în curtea vreunui muzeu. Și cred că ai fi foarte mirat să vezi oameni (tineri!) făcând poze „iola” și „iocu” prin muzee („Io-la-muzeu”, „Io-cu-piatra-aia-mare-din-muzeu”, „Io-pe-treptele muzeului”) pe care apoi să le posteze pe Hi5, MySpace și mai nou Facebook, „să vadă pr`etenii că sunt cultă, fată”. Oricum, mirosul de fum intrat din curte pe geamurile muzeului făcea toată experiența cu atât mai inedită.

Poate că am avut eu ghinionul să aleg să vizitez Muzeul de Geologie, și poate că la celelalte muzee a fost mai multă ordine. Dar m-aș mira, din moment ce aceleași grupuri alergau de la un muzeu la altul, într-un concurs de colectare de bilete de intrare (se pare că la unul din muzee primeau un fleac dacă aduceau 6 bilete de vizitare diferite).

Noaptea albă a muzeelor? Sau noaptea albă a civilizației?

Articole asemănătoare:

1. Hue, Saturation, Light
2. In coffee we trust
3. Mărtişor

Cireaşa de pe tort însă este bucăţica de stand-up comedy cu Dara O´Brien de la sfârşit, pe care îmi permit să o duplic aici, pentru că este genial de amuzant (asta dacă reuşiţi să treceţi peste accentul puternic irlandez şi stilul mai „fără perdea”).

Articole asemănătoare:

1. Idiocracy
2. Avem timp acum?
3. De ce îi urăsc toţi pe snobi?

Singurul lucru bun pe care îl poate aduce criza asta e că poate nu vom mai alerga atât după lucruri. Poate vom avea mai mult timp să ne uităm la cei de lângă noi

Sincer, nu mă aşteptam la o chestie asa de frumoasă şi de (relativ) spontană de la Tudor Chirilă. Sau poate că până acum nu avusesem timp să îl aud. Poate că aseară m-am oprit şi am ascultat, nu atât muzica, nu atât artistul, cât omul. Poate că omul Tudor avea dreptate.

Să ne uităm în stânga, să ne uităm în dreapta, să vedem oamenii care ne sunt alături. Să ne uităm înainte, pentru a-i vedea pe oamenii care ne vor fi alături. Dar să ne uităm şi înapoi, pentru a-i vedea pe cei care ne-au fost alături la un moment dat. Şi să avem grijă ca pe unii să-i menţinem alături, pe alţii să nu-i ratăm, iar pe ultimii să nu-i uităm.

Mulţumesc, Tudor.

Articole asemănătoare:

1. Avem timp
2. Îngerul meu păzitor
3. Epsilon

Dar stai, astă seară ceva a sunat altfel! A sunat… corect! Conductorul tocmai a spus „vă cerem scuze pentru deranjul provocat”. Nu „ne cerem scuze”, cum ar veni că îşi cer, ei lor, scuze. Ne cer nouă scuze. BINGO! Mai auzim şi limbă română corectă pe la metrou, nu doar „agramaticalităţi” (nici nu vreau să-mi amintesc de anunţul care ne spunea să nu ne uităm bagajele prin trenuri – prima versiune).

Îmi pare rău că n-am fost atent când m-am urcat de la „Victoriei” la figura lui, aş fi vrut să văd faţa unuia care spune corect propoziţia asta. Cred că mai puţin de 1% dintre români o spun aşa cum trebuie, şi recunosc că şi mie îmi mai scapă (deh, graba asta). Oricum, jos pălăria, domnule Cum-te-o-chema. Bravo!

Articole asemănătoare:

1. Marketing pe înţelesul tuturor
2. Urmăreşte urmăritorul
3. Cu ingineri

Chewy Vuitton anyone?

Mă pot declara, fără a exagera, posesorul unei experienţe bogate în materie de snobism. De la categoriile minuscule şi abia perceptibile, până la cele de natură grobiană, le-am văzut cam pe toate. Şi nu sunt ironic atunci când mă întreb, de ce totuşi noi „ceilalţi” îi urâm atât de tare?

Judecând la rece, noi ca oameni ne dorim să fim bine văzuţi de cei din jur. Prin urmare, atunci când intrăm în posesia unui lucru nou şi potenţial valoros, dorim să fie remarcat de cei din jur, şi prin intermediul lui să mai urcăm puţin pe scara prestigiului. Nu ziceţi că nu, e ceva instinctiv, şi prezent în fiecare din noi, indiferent că obiectul snobismului îl reprezintă nişte haine de firmă, un calculator nou, o maşină scumpă sau pur şi simplu un articol intrat pe prima pagină a unui ziar.

Toţi suntem un pic snobi, chiar dacă unii mai puţin şi alţii mult (prea) mult. Dar poate că diferenţa vine de la modul în care „aruncăm” în ochii celorlalţi obiectele mândriei noastre (şi dacă aici v-aţi gândit la prostii, ei bine da, şi cele de natură fizică pot intra la snobism). Probabil că majoritatea oamenilor nu suportă să le fie aruncate aşa în faţă diferenţele salariale/fizice/intelectuale (pentru că până la urmă la asta se reduce).

„Ia uite ce XXX mi-am luat cu YYY (de euro) de la ZZZ! Mâine îmi mai iau unul cred…” / „Ia uite ce XXX şi-a luat !%$#@%! dracu’ de la ZZZ. Cu YYY eu îmi plăteam chiria pe 3 luni…”

Diferenţe de percepţie. Sau poate lipsă de consideraţie faţă de cei care nu au nicio vină că au mai puţin. Unul din „frumoasele” beneficii ale capitalismului – diferenţele sociale enorme. Yeeeey! Apropo, cine îşi mai aminteşte de la orele de economie că se consideră comunismul ca fiind o evoluţie faţă de capitalism? Şi nu, nu sunt nostalgic după Împuşcatul, doar că îmi plac ideile comunismului utopic.

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. O lume fără România
3. Noaptea albă a civilizației

HSL

Cine a furat culoarea din Bucureşti?

Aţi observat că de câţiva ani bucureştenii nu mai poartă haine colorate? Toată lumea se îmbracă tern, în culori pământii. Negru, alb, gri, verde (închis), maro. S-au terminat pigmenţii la fabricile de ţoale, sau ce naiba se întâmplă? Am devenit toţi rockeri şi eu nu mi-am dat seama?

Mă uit dimineaţa în metrou, parcă toată lumea merge la înmormântare. Zici că a intrat Metrorex-ul pe economii şi au închis lumina. Vreau să văd CULOARE! Roşu, galben, portocaliu, azuriu, verde-praz… dracu’, a ajuns să-mi lipsească rozul ăla omniprezent de acum doi ani, de la care mi se strepezeau dinţii.

Am trei costume, niciunul negru. Am vreo 20 de cămăşi, niciuna (!) albă. Nu suport lipsa de culoare. E impresonală, rece şi neprietenoasă. Iar eu, ca persoană socială şi sociabilă (zic eu) refuz să fiu rece şi neprietenos. Culoarea înseamnă viaţă, şi dacă nu cumva suntem într-un film horror, noi toţi suntem în viaţă.

Uite, mă uit în altă parte 5 minute, şi cine a luat culoarea să o aducă înapoi. Nu vreau să ştiu cine, şi nu mă interesează, dar o vreau înapoi.

Articole asemănătoare:

1. Absint
2. Delirium
3. Privileged to witness

Science Fiction?

Am văzut un film zilele trecute, „Idiocracy”. E o comedioară de nivel destul de scăzut dpdv calitativ, cu o poveste subţirel concepută şi mai subţirel pusă în aplicare. N-aş da banii pe bilet la cinema, dar de văzut pe un CD, merge.

Partea care m-a lăsat niţel… meditativ a fost intriga din spatele poveştii. Totul porneşte de la un experiment criogenic eşuat, iar subiecţii testului (doi americani foarte mediocri în privinţa IQ-ului) se trezesc în viitor, peste 500 de ani, într-o societate decăzută intelectual. Motivul decăderii este prezentat chiar la începutul filmului: în timp de intelectualii se tot gândesc dacă e momentul oportun pentru un copil, cei cu… nivele intelectuale mai scăzute (ca să fiu politicos) nu stau să gândească, se înmulţesc ca iepurii (sună familiar?). Societatea viitorului este o societate de consum, îndobitocită de reclame şi „şouri” TV. Plantaţiile sunt udate cu Gatorade (pentru că „are electroliţi”), gunoiul zace în grămezi gigantice în mijlocul oraşului (nimeni nu ştie ce să facă cu el), iar filmul de mare succes, căştigător a numeroase Oscaruri in 2505 prezintă timp de două ore un fund (păros).

OK, ştiu, e puţin (mai mult) dus la extrem, dar intenţia este de a şoca (chiar dacă se anunţă ca o comedie). Dar ideea are ceva inspiraţie din realitate, nu credeţi? Lumea (nu doar românii) nu mai ştie decât de Springer, Oprah, Iartă-mă, Din dragoste (bre!), Trădaţi în dragoste, Tăriceanu, Bush, Irak, războiul împotriva terorismului, Blair, Băsescu, Columbeanu… şi nu mai continuu.

Mâncăm ce ne dau ei (nici măcar nu citim eticheta să vedem câte E-uri şi coloranţi cancerigeni îngurgităm), pentru că la TV zice reclama că la Salonta facem mezeluri de 30 de ani. Folosim aspartam (cancerigen) ca înlocuitor al zahărului pentru că am început să fim obezi (nu zice nimeni nimic de greucenii MacDonalds/BurgerKing/Coca-Cola/Pepsi). Şi facem credite de consum pe carduri care de care mai colorate şi mai lucioase pentru că „în prima lună nu plătiţi NIMIC!!! (nu vă zicem că după aia o să vă iasă pe nas plătind dublu, că trebuie să mănâncă şi gura noastră)”.

E chiar science-fiction ideea filmului?

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. Dragobete vs Valentine’s Day
3. Prozac

Cel mai simplu si mai frumos martisor

În fiecare an ziua de 1 Martie ne aduce noi speranţă şi încredere în viitor. Viaţa, primăvara şi strălucirea soarelui câştigă lupta împotriva vremii reci şi înnorate şi a zilelor urâte ale Babelor (primele nouă zile din martie).

Acest triumf al renaşterii şi regenerării n-ar putea fi mai bine întruchipate de altceva decât Mărţişorul oferit celor dragi la începutul primăverii. Şnurul alb şi roşu al mărţişorului, pe care părinţii îl leagă de încheietura copiilor, oferit de băieţi fetelor sau schimbat de fete între ele se spune că aduce noroc şi sănătate, „ca argintul, ca piatra râului, ca scoica”.

Mărţişorul se oferă în dimineaţa primei zile de martie, şi se poartă 9-12 zile, uneori până înfloreşte primul pom. Atunci mărţişorul se agaţă de o ramură înflorită pentru a aduce noroc purtătoarei. În Dobrogea, Mărţişorul se poartă până la sosirea berzelor, când este aruncat în aer pentru a „aduce noroc mare şi înaripat”.

Mărţişorul este un cadou pe care românii şi-l trimit fiecăruia pe 1 martie, în mod tradiţional prezentându-se sub forma unei monede atârnată de un şnur alb şi roşu cu ciucuri. Cea care îl primeşte îl poartă la gât până întâlneşte un trandafir înflorit, când darul este legat de o ramură; astfel se întâmpină într-un mod poetic primăvara. Moneda simbolizează prosperitate, iar şnurul alb-roşu o metaforă pentru faţa albă ca laptele şi roşeaţa din obraji. În Transilvania, Mărţişorul din lână alb-roşie se atârnă de porţi, ferestre, coarnele animalelor sau mânerele găleţilor, pentru a apăra de ochii răi şi spiritele malefice; se crede că roşul, „culoarea vieţii” la daci, este un aducător de vitalitate şi regenerare.

Legenda Mărţişorului

Era o vreme când Soarele lua forma unui tânăr şi cobora pe pământ pentru a dansa printre oameni. Un balaur a aflat asta, l-a urmărit, capturat şi apoi l-a închis în temniţa castelului său.

Atunci păsările s-au oprit din cântec şi copiii n-au mai putut râde, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe balaur. Într-o zi, un tânăt curajos a pornit către temniţă pentr a-l elibera pe Soare. Mulţi oameni i s-au alăturat, dându-i putere şi curaj pentru a înfrunta balaurul cel puternic.

Drumul a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. La sfârşitul celui de-al treilea anotimp tânărul a ajuns la castelul balaurului unde era Soarele întemniţat. Lupta a durat câteva zile, până balaurul a fost învins. Rănit, tânărul a reuşit să elibereze Soarele, spre bucuria celor care-l însoţiseră. Natura trăia din nou, oamenilor le-a revenit surâsul, dar tânărul nu mai avea putere să reziste până primăvara. Sângele său cald îi curgea din răni peste zăpadă, topind-o. În acele locuri răsăreau nişte flori albe mici, numite ghiocei, aducătorii primăverii. Când ultima picătură de sânge a tânărului s-a scurs peste zăpada albă, a murit, mândru că viaţa lui a servit unui scop aşa de nobil.

De atunci oamenii au purtat două fire, unul alb şi unul roşu. La fiecare 1 martie bărbaţii oferă acest talisman numit Mărţişor femeilor pe care le iubesc. Culoarea roşie simbolizează dragostea pentru tot ce e frumos şi sângele tânărului, în timp ce albul reprezintă puritatea, sănătatea şi ghiocelul, prima floare a primăverii. Literal, Mărţişor înseamnă micul Martie: un mic talisman prins la piept prin care iarna este alungată şi primăvara celebrată.

Articole asemănătoare:

1. În ploaie
2. Fire, walk with me
3. Dragobete vs Valentine’s Day

Avem propriul nostru Valentin

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele este sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoarea catolică a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările „se logodesc” în această zi. În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participă la această sărbătoare urma să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.

Îmbrăcaţi de sărbătoare, fetele şi flăcăii se întâlneau în faţa bisericii şi plecau să caute prin păduri şi lunci, flori de primăvară. În sudul României (Mehedinţi), fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă. Dacă băiatul era iute de picior şi o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor. Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunţi se mai pregătesc pentru toamnă.

Nici oamenii mai în vârstă nu stăteau degeaba, ziua Dragobetelui fiind ziua în care trebuiau să aibă grijă de toate orătăniile din ogradă, dar şi de păsările cerului. În această zi nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor. Femeile obişnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase tot anul. Fetele mari strângeau de cu seara ultimile rămăşiţe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumuseţare şi pentru diferite descântece de dragoste. O altă tradiţie spune că Dragobetele a fost transformat într-o buruiană, numită Năvalnic, de Maica Precistă, după ce nesăbuitul a îndrăznit să îi încurce şi ei cărările.

Articole asemănătoare:

1. Trenul irlandez
2. De ce îi urăsc toţi pe snobi?
3. Fire, walk with me

O lume fără România… Alăturată lumii, România pare aproape că se pierde din cauza micimii ei… dar nu teritoriale… ci pentru că românii uită zi de zi că sunt români… dispariţia treptată a României se face din interior, datorită faptului că nimănui nu-i mai pasă, deoarece am ajuns să ne ruşinăm cu ceea ce suntem.

Hai sa nu o stergem complet

Ne uităm doar la cei mari, încercăm să le intrăm în graţii, dar facem cele mai mari gafe posibile când se aşteaptă ceva de la noi. Nu ne stigmatizează nimeni fiindcă doreşte să ne distrugă imaginea pe plan internaţional, noi singuri ne sabotăm, ne merităm soarta.

Noi, românii care zi de zi acceptăm să ni se spună că suntem mici, că suntem slabi, că suntem săraci, că suntem inferiori. Noi, românii care votăm pentru că suntem încrezători că mai există o şansă în viitor… noi, românii care nu ne implicăm suficient în viaţa publică şi nu taxăm fiecare greşeală a aleşilor noştri… Noi, românii, naivi şi mult prea delăsători, şi care am vrea din tot sufletul să fim altfel…

România dispare, puţin câte puţin, cu fiecare copil care ajunge la maturitate şi nu îşi cunoaşte istoria fiindcă nu se mai insistă pe ea, cu fiecare copil care detestă cultura populară pentru că nu găseşte nimic care să îl identifice cu ea.

Asociem România cu tradiţiile, dar este un mit. Nu mai avem tradiţii. Tradiţiile trebuie să le simţi, să le ţii fiindcă vin de la străbuni, străbuni care ţi-au fost dragi, străbuni cu a căror moştenire trebuie să te mândreşti. O Românie ştearsă de pe hartă nu înseamnă nimic pentru nimeni dacă nu înseamnă nimic pentru români.

Suvaina Dana, Sinaia

Putem oare să scăpăm de complexul de inferioritate generalizat, de prostul obicei de a copia „de la ei” (vezi Valentine, Halloween, şi eventual 4 iulie), şi de mult mai prostul obicei de a ne complace în ignoranţă?

Eu încă mai sper…

Articole asemănătoare:

1. Hue, Saturation, Light
2. Dragobete vs Valentine’s Day
3. Idiocracy

Se ia o sticlă de lapte goală. La ora 0:00 se adaugă o picătură de lapte în sticlă. Peste un minut (la 0:01) se adaugă o altă picătură de acelaşi volum. Peste alt minut (0:02) se adaugă o nouă cantitate egală cu cea din stică. Şi tot aşa, după fiecare minut, se dublează cantitatea de lapte din sticlă, astfel încât la ora 24:00 sticla să fie plină.Sunt două întrebări:

1. la ce oră este sticla pe jumătate plină;
2. ce se întâmplă în primul minut după ora 24:00?

Să începem cu cea mai simplă, b. La minutul 24:01, cantitatea de lapte se dublează, numai că sticla fiind plină, iar lichidele incompresibile, laptele se varsă sau sticla explodează. Şi întrebarea mai grea. Contrar primei impresii, sticla nu este plină pe jumătate la ora 12:00, ci în minutul 23:59. Cum aşa? Dacă la ora 24:00 sticla trebuie să fie plină, şi cantitatea se dublează la fiecare minut, înseamnă că în minutul anterior orei 24:00, adică la 23:59, sticla trebuie să fie jumătate plină. Deci in numai 2 minute, ajungem de la o sticlă pe jumătate plină la o sticlă distrusă.

Rata de crestere a populatiei

E un experiment interesant, nu? Dar hai să facem o analogie cu rata de creştere a populaţiei pământului. Nu creştem cu o rată de 2, dar apropiată de 1,5 (vezi graficul). În 2005 am crescut cu aproximativ 203.800 persoane/zi, cca 75 de milioane pe an. Estimările ONU prevăd că în anul 2075 vom fi cam 9,2 miliarde, dar unii specialişti prevăd chiar 12 miliarde. Teritorii libere sunt destule, e adevărat. Dar hrană? Nu prea…

O veste pozitivă în acest aspect, populaţia în ţările dezvoltate scade, dar cea din ţările slab dezvoltate creşte. Partea proastă este că India, China şi ţările africane întră în a doua categorie… Şi sunt mulţi în draci. Pe mine m-a pus pe gânduri demostraţia de mai sus. Aşa de tare, că aseară am uitat să cobor din metrou, m-am trezit la Dristor… Scary movie!

Articole asemănătoare:

1. In coffee we trust
2. Privileged to witness

Nu fuma langa mine. Te rog!

M-am evervat azi dimineaţă (din nou!) din cauza unei teme care revine mult prea des: fumatul pe stradă. Mergeam frumos spre serviciu, trăgeam adânc în piept aerul curat de Pipera când m-am trezit învăluit într-un nor de fum de la un dobi… nene care mergea în faţa mea.

Mi se pare o cruntă lipsă de respect, dacă nu pentru legea care interzice fumatul în public, măcar pentru omul de lângă tine şi pentru dreptul lui de a avea o viaţă cât mai lungă. OK, vrei să te sinucizi încet, să ajungi la 50 de ani să-ţi scuipi plămânii ăi să nu apuci să te pensionezi, problema TA! Nu o face să fie şi problema MEA! Mie îmi place viaţa, am de gând să trăiesc cel puţin 90 de ani, şi prefer să gâfâi din alte motive Wink, nu pentru că am urcat nişte scări… Se reduce totul la RESPECT.

Ştiţi voi ce spun în gând, de fiecare dată când primesc câte un „puf” din ăsta în nas? „Să-ţi cadă dinţii când o să faci chimoterapie pentru cancer!” Ce? E aproape un blestem? Aşa, şi?

Altfel se pune problema însă când stau la masă cu cineva care fumează. Este ceva care îmi asum, pentru plăcerea de a socializa cu persoana. Nu mă bucur, dar nici nu înjur, pentru că accept aşa ceva numai de la Prieteni (majuscula nu e o greşeală).

N-am fumat niciodată, şi nici n-am de gând să mă apuc; dacă am trecut peste vârsta teribilismelor din generală/liceu fără să simt că nu fac parte din „grup” dacă nu fumez, zic eu că pot să mă abţin în continuare. Şi voi continua să încerc să vă conving pe voi, prietenii mei fumători, să vă conving să renunţaţi, chiar dacă uneori e Mission: Impossible.

Până la noi amănunte, focule, te rog eu, treci pe cealaltă parte a străzii!

Articole asemănătoare:

1. I’m the Invisible Man
2. Ce e muzica pentru mine?
3. De ce îi urăsc toţi pe snobi?