Vineri seara. După o zi şi o săptămână extenuantă, ochii aproape că mi se închid din cauza legănării metroului. Merg cu trenul Dublin. Pe ăsta îl nimeresc mai rar, în general merg cu Budapesta (ironia dracu’). Staţia Stefan cel Mare vine, desigur cu obişnuitul (de vreo lună deja) anunţ despre staţia Obor, închisă. În general, aceeaşi pozezie: „Stimaţi călători. Datorită faptului că staţia Obor este închisă traficului de călători, trenurile nu opresc în această staţie. Ne cerem scuze pentru deranjul provocat” (de vreo săptămână nu mai am playerul cu care mă protejam de toate anunţurile şi tânguielile cerşetorilor – naşpa moment).

Dar stai, astă seară ceva a sunat altfel! A sunat… corect! Conductorul tocmai a spus „vă cerem scuze pentru deranjul provocat”. Nu „ne cerem scuze”, cum ar veni că îşi cer, ei lor, scuze. Ne cer nouă scuze. BINGO! Mai auzim şi limbă română corectă pe la metrou, nu doar „agramaticalităţi” (nici nu vreau să-mi amintesc de anunţul care ne spunea să nu ne uităm bagajele prin trenuri – prima versiune).

Îmi pare rău că n-am fost atent când m-am urcat de la „Victoriei” la figura lui, aş fi vrut să văd faţa unuia care spune corect propoziţia asta. Cred că mai puţin de 1% dintre români o spun aşa cum trebuie, şi recunosc că şi mie îmi mai scapă (deh, graba asta). Oricum, jos pălăria, domnule Cum-te-o-chema. Bravo!