In trance

Mă întrebai zilele trecute ce înseamnă pentru mine muzica, şi ţi-am răspuns cam neclar, pentru că, aşa cum ziceam, nu pot verbaliza ce simt când ascult muzică.

Simt, ca să citez pe cineva mult mai faimos ca mine, că intru într-o stare de transă . Ca și cum totul în jur devine mic şi neimportant, cu contururi neclare şi culori imprecise. şi nu rămâne decât sunetul, pur şi profund. Simt cum beaturile joase ajung undeva în spatele capului, melodia din medii se scurge peste tâmple, iar „tăieturile” înalte înţeapă în spatele urechii. Asta simt eu când pun trance. De fiecare dată.

Şi în plus, contează ce ascult, şi ce ascult depinde de cum mă simt. Uite, de exemplu, dacă mă vezi că ascult genuri diferite, şi îmi apar în playlist nume ca Thrillseekers (da, mai ascult şi asta), Airbase sau Chemical Brothers, înseamnă că mă plictisesc. Dacă mă plictisesc, ascult aproape orice, chiar şi Chicane (ştiu, ştiu, sacrilegiu…).

Când lucrez însă, şi am nevoie de energie, schimb regimul. Uşurelele ies din scenă (n-am răbdare pentru ele atunci), şi intră greucenii. Începând cu „clasici” gen Armin, Tiësto sau van Dyk, trecând prin curte pe la Aly & Fila, Gabriel & Dresden sau Markus (cum care Markus? Schultz bre! – asta e pentru neiniţiaţi), şi ajungând până la Marcel Woods, Sander van Doorn sau Stoneface & Terminal.

În schimb, dacă mă vezi cu goa/psy pe timpane, beware! Înseamnă că sunt supărat, şi asta e singura cale prin care pot elibera dracii pentru a redeveni tipul calm pe care-l ştii. Şi în momentele alea e bine să sssshhhhhhut the fuck up! Infected Mushroom, SHLI, Wizzy Noise, dar şi John 00 Fleming, Satoshi Tomiie, Kuffdam sau John Creamer, toate sunt nume care spun: „Nu intraţi! Câine rău!”

Cam astea ar fi mărturisirile mele muzicale (deocamdată). Altă dată poate intru şi în detalii…