Până acum ceva timp, mă mândream cu intuiţia mea. Era aşa fain să ştiu dinainte ce se va întâmpla. Mă simţeam aproape ca personajul lui Frank Herbert, Kwisatz Hadderach. Puţin exagerat, desigur, dar atât de… înălţător. De îmbătător.
Nu-mi cereţi numerele la loto, că nu e genul ăla de intuiţie (al’ dracu’, am jucat atâţia ani şi nimic). Intuiţia mea are alt „domeniu de activitate”. Este ceva mai abstractă, şi totuşi se referă la fapte mult mai concrete.
De ceva vreme însă a început să devină obositor. Prea se întâmplă totul exact aşa cum anticipez. Nicio surpriză, nimic să iasă de pe drum. Şi abia acum înţeleg de ce acelaşi personaj de care am amintit nu-şi dorea darul pe care îl avea. De ce spunea că îşi doreşte surprize.
Nu „Ciuprize, ciuprize”. Nu făcături. Surprize reale. Ceva care să îmi mai demonstreze că intuiţia mea se mai şi înşeală, că oamenii mai pot şi să schimbe viitorul. Vrei să îmi faci cu adevărat o plăcere, surprinde-mă. Nu cu cadouri, sau alte prostii d-astea. Cu gesturi. Fă ceva la care să nu mă aştept, şi o să-mi inviorezi toată ziua, sau poate chiar toată săptămâna.
