Uneori, când lumina lunii cade într-un anumit fel, aproape că i se vede aura deasupra capului, ca în picturile pe care le-am văzut împreună în bazilicile din Roma. În momentele alea, rămân mut de uimire, și aproape că nu mă pot mișca, de teamă ca imaginea să nu se risipească. Îmi doresc să cred și eu în rugăciuni, ca să mă pot ruga și eu, alături de îngerul meu, pentru noi – noi toți, inclusiv ea.

…Sunt curios unde îți ții aripile în timpul zilei, de nu ți le văd când te strâng în brațe. Și prin ce minune te-am putut vedea și atinge. Dar nu-s decât niște curiozități absurde de-ale mele. Tu ai numai grijă să mă păzești și de acum încolo.

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. Ce e muzica pentru mine?
3. I’m the Invisible Man

Și ca în orice poveste, aniversarea a început mai devreme, cu o vacanță la Roma →, a continuat cu un articol despre noi în revista Bolero →, și, desigur, cum ar putea lipsi o mică plimbare pe aceeași faleză, la exact un an după. Chiar și podcastul care va apărea mâine dimineață spune aceeași poveste.

Ar putea fi ceva mai frumos? Da. Va urma →

Articole asemănătoare:

1. În ploaie
2. Mediocru
3. Mărtişor

Oameni şi terase

Îmi place să mă plimb vara prin centrul vechi al Bucureştiului, deşi pare înghesuit de multitudinea de terase, umbrele, scaune, mese, scutere şi oameni. De fapt, tocmai asta îmi place, să văd mulţimea de oameni stând la o cafea, bere sau suc. Să trec printre ei şi să-i aud vorbind despre orice, pălăvrăgind despre nimic, relaxându-se, simţindu-se liberi. De când mă ştiu, mi-au plăcut oamenii – cât mai diverşi, preferabil cât mai veseli, cât mai coloraţi (şi nu mă refer la culoarea pielii aici).

Şi cum afară tocmai se simte apropierea verii, mă umplu de nerăbdare până la redeschiderea teraselor, şi abia aştept să dau câte o fugă seara, după serviciu, să respir puţină bucurie de la oameni. Hai mai repede vară!

Articole asemănătoare:

1. De ce îi urăsc toţi pe snobi?
2. Mediocru
3. I’m the Invisible Man

Cum spuneam, ar fi putut fi. Din fericire, ai apărut tu. Dintr-o dată, 2009 a devenit cel mai frumos an. Ca şi cum aş fi apăsat tasta „±” la calculator, si toată suma care avea semnul „-” a trecut pe „+”. Şi m-ai lăsat fără cuvinte. Dar cum de obicei mă exprim mai bine prin muzică decât prin vorbe, ascultă „Love All the Pain Away”, de la veteranul Ronski Speed, că le zice foarte frumos.

Articole asemănătoare:

1. 27 iunie 2009
2. Symphonic van Buuren
3. Epsilon

Ar vrea să o ia în braţe, să o încălzească la pieptul lui. La fel de mult cum dorea să facă asta cu doar câteva zile în urmă, pe canapea, la film. Îi admirase atunci linia taliei, prelungită armonios de şold, şi abia se abţinuse să o atingă.

Dar cuvintele ei îl împiedică – „să mai aşteptăm”. Vechea poveste, care se repeta până la absurd, ca într-un film SF cu bucle infinite. „De ce? Să mor dacă înţeleg… De ce?” O urmăreşte cu colţul ochiului, în timp ce se preface absorbit de desenele abstracte ale ploii. Din când în când, propoziţii răzleţe, banale, majoritatea despre vreme. Şi oameni.

Şi e din ce în ce mai întuneric. Mâna ei atârnă leneşă pe genunchi. Îi mângâie unghiile sidefii, apoi îi prinde degetele în pumn. E timpul să meargă spre casă.

Articole asemănătoare:

1. 27 iunie 2009
2. Oameni şi terase
3. Ce e muzica pentru mine?

Nasul meu are nişte urme, cauzate de presupuneri care pe moment au avut consecinţe… usturătoare. De cele mai multe ori, lipsa de informaţii m-a făcut să presupun lucruri, doar că presupunerile erau strâns legate de ce-mi doream eu, nu de realitate. Şi cum de obicei realitatea are prostul obicei de a ne contrazice…

…mi-am luat câteva „peste bot”. La modul virtual, desigur, nu sunt genul care atrage sau caută violenţa fizică. Consecinţa? Mi-am impus, şi în mare parte am reuşit, să mă abţin de la a mai presupune. Până nu mă „izbeşte” realitatea peste ochi (sau urechi, sau restul organelor de simţ), stau cuminte la distanţă şi adulmec. Eventual fac paşi mici, dar sigur-sigur nu mai pun „nasul” pe oala aia fierbinte.

Reflex condiţionat? Proces de învăţare (de minte)? Teamă? Poate vreun expert în psihologie să aibă o explicaţie, eu n-am încercat să analizez. Hai Grigore, aport!

Articole asemănătoare:

1. O lume fără România
2. A doua şansă
3. Air for life

Vizitatori 2006-2008

Mi-am dat seama azi (în timp ce cumpăram un alt domeniu pentru un proiect de afaceri) că în urmă cu exact un an, între 10 şi 11 noiembrie 2006, mariusstuparu.com se propaga prin serverele DNS. Aşa că m-am dus direct la contul meu Analytics, să extrag câteva statistici despre site. Iată:

În ultimii doi ani (în primul an, 2006-2007, site-ul avea alt nume), 4.751 de oameni mi-au vizitat site-ul (dintre care 3.655 absolut unici), care au generat 14.809 de vizionări de pagini (în medie 3,24 pagini/vizită). 917 dintre acești oameni (20%) au revenit. (Mai interesant: 56 de vizitatori s-au întors de mai mult de 200 de ori, în timp ce 269 au revenit de mai mult de 10 ori). 64 de oaspeţi au petrecut mai mult de 30 de minute răsfoind printre pagini, iar 227 au stat între 10 și 30 de minute.

Au fost 2.578 de vizitatori din România, 1.096 din SUA, au mai fost din toate ţările Europei, cele mai multe ţări din America (de Nord, Centrală şi de Sud), multe din Asia şi Australia, dar au fost și vizitatori din Africa.

M-am bucurat să văd că aproape 63% dintre ei (2.878) au folosit browserul meu preferat, Firefox, şi numai 31% Internet Explorer (mesaj pentru cei peste 800 de utilizatori de IE 6: vă rog eu foarte, foarte mult, faceţi un upgrade!). O chestie haioasă: au fost 2 vizitatori cu iPhone, şi unul care a folosit… Nintendo Wii (!)

Din păcate, astă vară am operat o mare reconstrucţie a site-ului, care a inclus nume şi adrese de pagini, aşa că statisticile pentru paginile cele mai vizitate sunt cam varză şi inutilizabile. Sorry.

Oricum, vreau să transmit un MARE mulţumesc tuturor vizitatorilor loiali, un MARE bine aţi venit şi mai poftiţi celor noi, şi promit să mă străduiesc să îmbunătăţesc tot timpul acest site, ca să-l găsiţi şi mai interesant.

Articole asemănătoare:

1. Un cincinal, două cincinale
2. Paul van Dyk în martie
3. Mediocru

Asta e cartea

Am început să citesc acum vreo două zile o carte nouă – Viaţa mea în publicitate & Publicitate ştiinţifică, de Claude C. Hopkins. Nu, staţi liniştiţi, nu sunt pregătit să trec la ochelari cu rame groase şi negre, pur şi simplu am primit-o la birou, cu ocazia numărului 200 al Business Magazin. Împreună cu un semn de carte „jmeker”, cu magneţi (care nu prea se atrag), dar cu grafica făcută de subsemnatul (semnul, nu cartea, să nu creăm confuzii).

Dar să trecem peste, nu scriu acum pentru portofoliu. Ce am reuşit să citesc (printre staţii, la metrou) a fost primul capitol al cărţii, un fel de introducere în viaţa autorului (e o carte autobiografică al unuia care se dă mare şi tare în publicitate). Printre altele, domnul american Hopkins se mândreşte că deşi nu a mers la şcoală, nu a făcut o facultate, copilăria şi-a trăit-o în sărăcie, cu părinţi ultra-religioşi (etc. etc. etc.), a ajuns unul dintre cei mai „tzapeni” oameni din publicitate, care câştigă atât pentru clienţii lui cât şi pentru el milioane. Şi că din conversaţiile lui cu fermierii (în timp ce căra găleţile cu bălegar) l-au învăţat mai multe despre comunicare decât orice posibil curs din facultate.

Am o senzaţie de clişeu, de deja-vu, şi n-am citit decât un capitol. E oare asta reţeta succesului? Trebuie să ai o copilărie nefericită şi lipsă de educaţie (scolastică desigur) ca să ai succes (adică bani) şi talent? Trebuie să ai o tinereţe de rahat ca să poţi avea recunoaştere la bătrâneţe?

În cazul ăsta, sunt fericit să rămân mediocru. Sunt fericit că am părinţi care nu au abuzat de mine în copilărie, care s-au dat de mai multe ori peste cap şi au făcut sacrificii incredibile (poate multe dintre ele nici nu le ştiu) pentru ca eu să merg la facultate şi să am tot ce-mi trebuie. Şi să nu am nicio grijă până în momentul în care am ţinut în mână cartonul ăla pe care scrie „Se acordă titlul de inginer…” (chiar şi după aia, de ce sa fiu ipocrit?!)

Mă voi mulţumi să rămân mediocru, fără succese răsunătoare şi fără teancuri de bani (offf), dar împlinit sufleteşte, cu părinţi care mă iubesc şi pe care îi iubesc, şi despre care n-o să pot spune niciodată că „mi-am pierdut orice respect faţă de ce au reprezentat ei pentru mine”, aşa cum afirmă Claudel. Nici măcar în glumă. Da dom`le, sunt mediocru!

Articole asemănătoare:

1. Îngerul meu păzitor
2. Ce e muzica pentru mine?
3. Avem timp acum?

Nu-mi cereţi numerele la loto, că nu e genul ăla de intuiţie (al’ dracu’, am jucat atâţia ani şi nimic). Intuiţia mea are alt „domeniu de activitate”. Este ceva mai abstractă, şi totuşi se referă la fapte mult mai concrete.

De ceva vreme însă a început să devină obositor. Prea se întâmplă totul exact aşa cum anticipez. Nicio surpriză, nimic să iasă de pe drum. Şi abia acum înţeleg de ce acelaşi personaj de care am amintit nu-şi dorea darul pe care îl avea. De ce spunea că îşi doreşte surprize.

Nu „Ciuprize, ciuprize”. Nu făcături. Surprize reale. Ceva care să îmi mai demonstreze că intuiţia mea se mai şi înşeală, că oamenii mai pot şi să schimbe viitorul. Vrei să îmi faci cu adevărat o plăcere, surprinde-mă. Nu cu cadouri, sau alte prostii d-astea. Cu gesturi. Fă ceva la care să nu mă aştept, şi o să-mi inviorezi toată ziua, sau poate chiar toată săptămâna.

Articole asemănătoare:

1. O lume fără România
2. Idiocracy
3. A doua şansă

10. Poartă-te frumos. Eşti mai tare decât atât. Nu mă face de ruşine. Nu te face de ruşine.

9. Cred că am reuşit. Cu ceva efort, după cum ţi-ai dat seama. Dar eu zic că am reuşit.

8. Învăluit în apa fierbinte, mi-am pus capul în palme şi am închis ochii. Atunci ţi-am auzit şoapta, undeva în spatele capului. Let go. Let go. It’s OK.

7. Cred că am înţeles în sfârşit ce tot încercai să-mi bagi în cap. Cred că merg pe cărare. Cred, nu-s sigur încă dacă e cărarea care trebuie.

6. Trebuie să mă ghidezi în continuare. No one on Earth knows me like you do.

5. Cum zicea meşterul? Fire is the Sun that heats the Earth, warms our hearts and homes… Water is the liquid of love, it flows through the veins of Earth.

4. Focul încălzeşte apa, uneori aşa de tare încât o face să fiarbă. Apa potoleşte focul, uneori aşa de tare încât îl stinge.

3. Să nu mă mai laşi niciodată să te supăr. Dă-mi un bobârnac, să mă trezesc.

2. I shall be there for you, even if you are 1000 miles away.

1. O₂ for life!

Articole asemănătoare:

1. Experimente lactate
2. A doua şansă
3. Ţi-am ars salteaua

5+1

Aşteptam cu nerăbdare venirea acestui martie, ca să pot face o analiză a ultimilor cinci ani din viaţa mea profesională. Da, au trecut cinci ani de la primăvara lui 2003, când mândru nevoie mare ca un proaspăt „inginer diplomat” (nu râdeţi, chiar aşa scrie pe diplomă), mă întorceam în oraşul natal să iau viaţa de coarne (n-am găsit altă „rimă” mai lemnoasă). Vă voi povesti în altă zi mai inspirată despre acele prime zile şi despre dascălul care şi-a dus datoria până la capăt şi mi-a deschis atunci calea pe care încă păşesc astăzi.

Au fost cinci ani agitaţi, cu destul de multe schimbări de job, cu creşteri mai mult sau mai puţin spectaculoase, dar şi câteva eşecuri şi dezamăgiri. Voi ignora aceste minusuri, pentru că pe ansamblu trendul graficului este cert crescător (linişte! vorbeşte inginerul din mine).

Într-o enumerare foarte scurtă, trei reviste, două tipografii, o firmă de producţie publicitară, mai multe cărţi, cinci edituri şi o firmă producătoare de software. Nu vă speriaţi, sunt mai puţine decât par, unele elemente se mai combină între ele.

În încheiere, nu pot decât să-mi doresc ca linia de creştere să se păstreze şi în următorii cinci ani. Poate nu la fel de spectaculos, poate nu la fel de agitat, dar atât timp cât va merge „în sus” mă voi declara mulţumit. Şi vă mai urez, „tutulor”, dar mai ales unora dintre voi, un martie verde şi vesel, şi mai puţin înflăcărat decât chibritul de mai sus.

Articole asemănătoare:

1. A doua şansă
2. Oameni şi terase
3. Mediocru

Coşmar

Azi-noapte a fost poate cea mai urâtă noapte din cele trei succesive sub semnul febrei. Ţin minte că îmi era foarte cald, şi visam nişte chestii foarte ciudate, nişte linii albe pe un fundal negru. Mai visam că aşteptam ora 6, când trebuia să mă trezesc să-mi iau antibioticele.

Până la un moment dat, când nu am mai rezistat, şi a trebuit să mă ridic să iau un Paracetamol, febra devenise prea puternică. 5:14.

Îmi era cald, şi totuşi frig. Şi în momentul ăla am simţit foarte clar şi foarte profund ce lipsea din tablou. Da, îmi lipsea căldura ta, trupul tău lipit foarte strâns de al meu, încercând să mă încălzească. Îmi lipsea răsuflarea ta care să-mi răcorească fruntea. Şi degetele tale aranjându-mi părul transpirat.

Am înghiţit capsula bicoloră şi am adormit la loc, sperând să te visez.

Articole asemănătoare:

1. I’m the Invisible Man
2. Fire, walk with me
3. Îngerul meu păzitor

In trance

Mă întrebai zilele trecute ce înseamnă pentru mine muzica, şi ţi-am răspuns cam neclar, pentru că, aşa cum ziceam, nu pot verbaliza ce simt când ascult muzică.

Simt, ca să citez pe cineva mult mai faimos ca mine, că intru într-o stare de transă . Ca și cum totul în jur devine mic şi neimportant, cu contururi neclare şi culori imprecise. şi nu rămâne decât sunetul, pur şi profund. Simt cum beaturile joase ajung undeva în spatele capului, melodia din medii se scurge peste tâmple, iar „tăieturile” înalte înţeapă în spatele urechii. Asta simt eu când pun trance. De fiecare dată.

Şi în plus, contează ce ascult, şi ce ascult depinde de cum mă simt. Uite, de exemplu, dacă mă vezi că ascult genuri diferite, şi îmi apar în playlist nume ca Thrillseekers (da, mai ascult şi asta), Airbase sau Chemical Brothers, înseamnă că mă plictisesc. Dacă mă plictisesc, ascult aproape orice, chiar şi Chicane (ştiu, ştiu, sacrilegiu…).

Când lucrez însă, şi am nevoie de energie, schimb regimul. Uşurelele ies din scenă (n-am răbdare pentru ele atunci), şi intră greucenii. Începând cu „clasici” gen Armin, Tiësto sau van Dyk, trecând prin curte pe la Aly & Fila, Gabriel & Dresden sau Markus (cum care Markus? Schultz bre! – asta e pentru neiniţiaţi), şi ajungând până la Marcel Woods, Sander van Doorn sau Stoneface & Terminal.

În schimb, dacă mă vezi cu goa/psy pe timpane, beware! Înseamnă că sunt supărat, şi asta e singura cale prin care pot elibera dracii pentru a redeveni tipul calm pe care-l ştii. Şi în momentele alea e bine să sssshhhhhhut the fuck up! Infected Mushroom, SHLI, Wizzy Noise, dar şi John 00 Fleming, Satoshi Tomiie, Kuffdam sau John Creamer, toate sunt nume care spun: „Nu intraţi! Câine rău!”

Cam astea ar fi mărturisirile mele muzicale (deocamdată). Altă dată poate intru şi în detalii…

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. I’m the Invisible Man
3. In Search of Sunrise 8

Chewy Vuitton anyone?

Mă pot declara, fără a exagera, posesorul unei experienţe bogate în materie de snobism. De la categoriile minuscule şi abia perceptibile, până la cele de natură grobiană, le-am văzut cam pe toate. Şi nu sunt ironic atunci când mă întreb, de ce totuşi noi „ceilalţi” îi urâm atât de tare?

Judecând la rece, noi ca oameni ne dorim să fim bine văzuţi de cei din jur. Prin urmare, atunci când intrăm în posesia unui lucru nou şi potenţial valoros, dorim să fie remarcat de cei din jur, şi prin intermediul lui să mai urcăm puţin pe scara prestigiului. Nu ziceţi că nu, e ceva instinctiv, şi prezent în fiecare din noi, indiferent că obiectul snobismului îl reprezintă nişte haine de firmă, un calculator nou, o maşină scumpă sau pur şi simplu un articol intrat pe prima pagină a unui ziar.

Toţi suntem un pic snobi, chiar dacă unii mai puţin şi alţii mult (prea) mult. Dar poate că diferenţa vine de la modul în care „aruncăm” în ochii celorlalţi obiectele mândriei noastre (şi dacă aici v-aţi gândit la prostii, ei bine da, şi cele de natură fizică pot intra la snobism). Probabil că majoritatea oamenilor nu suportă să le fie aruncate aşa în faţă diferenţele salariale/fizice/intelectuale (pentru că până la urmă la asta se reduce).

„Ia uite ce XXX mi-am luat cu YYY (de euro) de la ZZZ! Mâine îmi mai iau unul cred…” / „Ia uite ce XXX şi-a luat !%$#@%! dracu’ de la ZZZ. Cu YYY eu îmi plăteam chiria pe 3 luni…”

Diferenţe de percepţie. Sau poate lipsă de consideraţie faţă de cei care nu au nicio vină că au mai puţin. Unul din „frumoasele” beneficii ale capitalismului – diferenţele sociale enorme. Yeeeey! Apropo, cine îşi mai aminteşte de la orele de economie că se consideră comunismul ca fiind o evoluţie faţă de capitalism? Şi nu, nu sunt nostalgic după Împuşcatul, doar că îmi plac ideile comunismului utopic.

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. O lume fără România
3. Noaptea albă a civilizației

Invisible / Hollow / Inexistent?

I’m the invisible man
Incredible how you can
See right through me…

Hmmm… aş putea să reformulez? Să zicem cam aşa:

You’re the invisible one
Incredible how I can
See right through you…

…Nu am înţeles niciodată faza cu statul permanent pe invisible. Este practic o negare a însăşi esenţei messengerului, de comunicare instantanee. Scriu acum, apăs enter, şi ştiu că în secunda doi ţi-a ajuns mesajul şi îl citeşti. Pentru că văd că eşti online. Instant Messaging.

Dar dacă nu te văd? Nu te văd, nu-ţi scriu, simplu, pentru că nu ştiu când primeşti mesajul, şi dacă mai e de actualitate atunci când îl citeşti. Sau dacă stai invisible tocmai ca să nu-ţi zic nimic, cu atât mai mult. Logic, nu?
Recunosc, mai stau şi eu uneori, foarte rar, invisible. Dar asta numai când am mult de lucru, pentru că-n puii mei, atunci vă găsiţi toţi să vorbiţi cu mine dacă stau online (Murphy ăsta, dacă îl prind, îl bat!). Dar în rest, aţi observat, permanently online.

Messengerul ăsta e şmecher, are mai multe modele de status, majoritatea cu bulină roşie, gen „Busy”, „Do Not Disturb”, şi în plus, mesajele pot fi personalizate, gen „Do Not Fucking Disturb Me” sau „Lasa-ti-ma dracului in pace”, sau cum te loveşte inspiraţia de moment.

I’m the invisible man
It’s criminal how I can
See right through you…

Articole asemănătoare:

1. Fire, walk with me
2. Ce e muzica pentru mine?
3. De ce îi urăsc toţi pe snobi?

I only smoke weed when I need to
And I need to get some rest
Yo, where’s the sex?
I confess I burnt the hole in the mattres
Yes, yes, it was me
I plead guilty
And at the count of three
I pull back the duvet
Make my way to the refrigerator
One dry potato, no lie, not even bread
Damn, where the light above my head went? Bam

I can’t sleep
Something’s all over me, greasy
Insomnia, please release me
And let me dream about making mad love on the Heath
Tearing off tights with my teeth
But there’s no relief
I’m wide awake in my kitchen
It’s black and I’m lonely
Oh, if I could only get some sleep
Creepy noises makes my skin creep
I need to get some sleep

I can’t get no sleep…

(Faithless – Insomnia)

Something's all over me...

…Şi mă întorc, de pe o parte pe alta. Un câne scheaună undeva în bloc. Încerc să-mi controlez respiraţia, poate aşa reuşesc să adorm. Inspir. Expir. Pauză. Inspir. Expir. Draci, degeaba. Mă întorc din nou. Simt cum perna devine mai mare, încearcă să-mi acopere faţa. Şi mi-e cald. Uf, mă întorc cu faţa în sus. Strâng ochii, să nu mai văd lumina lunii. Mi s-a uscat gura…

La naiba, tot nu dorm, mă ridic şi merg până în bucătărie. Beau un pahar cu apă. Rece. Arunc o privire pe geam. Pustiu, nu sunt decât felinarele aprinse. Şi poate alt insomniac într-un bloc de vizavi, probabil se uită şi el către fereastra mea. Mă întorc la pat.

Acum am transpirat. Din cauza apei reci. Pijamaua mi se lipeşte de piele. Fir-ar! Nu mi-era destul cald, trebuie să mai fie şi neconfortabil. Mă aşez pe burtă. Ţac-ţac-ţac. Ceasul ăla parcă nu ţăcănea aşa tare… Trebuie să-l ignor. Întorc capul. Încep să mă gândesc la tot felul de lucruri. Tot felul de griji. Dar de ce? Parcă pe unele le rezolvasem. Şi altele nu-mi păreau aşa grave în timpul zilei… Acum dintr-o dată parcă sunt cele mai nasoale chestii posibile.

E clar, conştientul meu, raţionalul, teoretician-pragmaticul doarme. El le ignora instant. Dar cum la ora asta a pierdut controlul, copilul fricos a rămas să-şi facă de cap. De capul meu. Vai de el!

Nici măcar nu e weekend. Dimineaţă mă trezesc devreme, trebuie să merg la servici. O să fiu groggy toată ziua. Extraordinar! Acum s-a trezit şi copilul vecinilor. Orăcăie de zici că n-a mâncat de două zile…

Mă întorc, de pe o parte pe alta…

Articole asemănătoare:

1. Hue, Saturation, Light
2. Mediocru
3. Absint

HSL

Cine a furat culoarea din Bucureşti?

Aţi observat că de câţiva ani bucureştenii nu mai poartă haine colorate? Toată lumea se îmbracă tern, în culori pământii. Negru, alb, gri, verde (închis), maro. S-au terminat pigmenţii la fabricile de ţoale, sau ce naiba se întâmplă? Am devenit toţi rockeri şi eu nu mi-am dat seama?

Mă uit dimineaţa în metrou, parcă toată lumea merge la înmormântare. Zici că a intrat Metrorex-ul pe economii şi au închis lumina. Vreau să văd CULOARE! Roşu, galben, portocaliu, azuriu, verde-praz… dracu’, a ajuns să-mi lipsească rozul ăla omniprezent de acum doi ani, de la care mi se strepezeau dinţii.

Am trei costume, niciunul negru. Am vreo 20 de cămăşi, niciuna (!) albă. Nu suport lipsa de culoare. E impresonală, rece şi neprietenoasă. Iar eu, ca persoană socială şi sociabilă (zic eu) refuz să fiu rece şi neprietenos. Culoarea înseamnă viaţă, şi dacă nu cumva suntem într-un film horror, noi toţi suntem în viaţă.

Uite, mă uit în altă parte 5 minute, şi cine a luat culoarea să o aducă înapoi. Nu vreau să ştiu cine, şi nu mă interesează, dar o vreau înapoi.

Articole asemănătoare:

1. Absint
2. Delirium
3. Privileged to witness

Ne închinăm zeului anti-somnului

Sub biciul nemilos al cafeinei, sărmanele noastre supra-renale se trezesc la viaţă dimineaţa, şi descarcă în sânge cantităţi enorme de adrenalină. Un hormon simplu, produs în mod normal în situaţii de stress sau frică, cu efect accelerator la nivel celular. Sub stimulul său, inima trece brusc de la regimul nocturn, moale şi calm, la un regim superior, pompând sus-numitul hormon către toate ţesuturile, să se bucure şi ele de viaţă.

Inclusiv la creier, care începe să „sclipească” de bucurie, şi să acopere în învălmăşeala de scântei electrice aburii viselor din noaptea precedentă. Şi să înceapă să formeze gânduri coerente, propoziţii cu cap şi coadă şi să restabilească controlul asupra echilibrului.

Parafrazându-l pe Creangă, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu fără cafea dimineaţa nu funcţionez. Nu-mi place numai senzaţia fizică a lichidului care se scurge în stomac. Chiar şi simpla lui prezenţă pe limbă, sau mirosul ceştii aburinde îmi dau fiori pe spate. Poate ăsta este motivul pentru care stau câte o jumătate de oră în fiecare dimineaţă, sorbind încet, cu înghiţituri mici din „apa vieţii”. Tabietul ăsta mă costă o jumătate de oră de somn, e adevărat, dar cui îi pasă?

Şi nu numai atât, dar mai sunt şi pretenţios (ca dealtfel în multe alte privinţe, că de, sunt Scorpion). Nu mă poţi păcăli cu orice fel de infuzie maro generic numită cafea. Trebuie să fie mică şi tare (mă! nu vă gândiţi la prostii!), de calitate, şi neapărat naturală. Altfel n-are niciun efect, în afară de a mă enerva.

Articole asemănătoare:

1. Hue, Saturation, Light
2. Fire, walk with me
3. Mediocru

Unde e al doilea pantof?

Cred în şansa a doua. Cred că fiecare om are dreptul să greşească odată şi să fie iertat. Cred că la a doua privire îţi poţi schimba complet prima impresie. N-am luat niciodată în considerare prima impresie. Prima impresie e mincinoasă, se bazează mai mult pe experienţa anterioară, pe anumite preconcepţii, pe tare ancestrale, şi de cele mai multe ori nu are nicio legătură cu realitatea. Întotdeauna am aruncat la gunoi prima impresie, am aşteptat o vreme, am mai vorbit, am mai ascultat, am mai observat, abia apoi am pus eticheta.

Este imposibil să cunoşti pe cineva după prima privire, după primul cuvânt rostit. Poate e într-o zi proastă, are o durere de cap, nu i-a priit prânzul sau s-a certat cu şeful. Sau poate exact pe dos, e într-o zi mai bună decât de obicei, şi-a pus o mască mai cuceritoare, vrea să obţină ceva de la tine. La fel, cred că oricine greşeşte o dată e om. Noi, ăştia, non-zeii, suntem imperfecţi, şi greşim. Nicio greşeală, oricât de mare, nu e impardonabilă. Chiar şi în Biblie spune, când cineva îţi dă o palmă, întoarce şi obrazul celălalt…

…Dar dacă ţi-a pălmuit şi celălalt obraz, şi tot mai vrea să dea? Îi oferi ceafa, sau altă parte a corpului, spre pălmuire? Sau îi frigi o palmă de-i muţi faţa la spate? Biblia nu spune ce să faci mai departe de a doua palmă. Fiecare pe cont propriu. Iar eu, nefiind oricum o persoană foarte religioasă, am ales varianta a doua. Unora nici măcar nu le-am oferit şansa de a încerca a treia oară, iar cei care totuşi au încercat, au regretat. Şi aici nu mă refer la palme reale, pentru că sunt pacifist şi nu-mi place să mă bag în conflicte fizice. Doar din cele morale.

Există numai una sau două excepţii, când am permis anumitor persoane să încalce regula lui trei. Şi nu mă refer acum la părinţi sau familie, ei intră în altă categorie. Am plecat capul şi am aşteptat cuminte următoarele palme. De ce? Nu ştiu. Poate aveau ceva mai deosebit, poate eu speram că au ceva mai deosebit. Poate că optimismul meu a fost mult mai mare decât de obicei. Bine totuşi că nu mi se întâmplă asta prea des. Pentru că, revin, cine greşeste odată e om, cine greşeşte a doua oară e optimist, dar cine greşeşte a treia oară e prost. Şi eu zic că prost n-aş fi…

Articole asemănătoare:

1. Air for life
2. De ce îi urăsc toţi pe snobi?
3. Surprise!