Un îngeraș se roagă lângă mine în fiecare seară. Împreunează mâinile la gură și se roagă pentru noi, pentru sănătatea noastră și pentru viitorul nostru. Iar eu privesc în întuneric cum murmură rugăciunea apoi o pecetluiește cu o cruce discretă, și nu-mi doresc decât ca Dumnezeu să îi asculte ruga.

Uneori, când lumina lunii cade într-un anumit fel, aproape că i se vede aura deasupra capului, ca în picturile pe care le-am văzut împreună în bazilicile din Roma. În momentele alea, rămân mut de uimire, și aproape că nu mă pot mișca, de teamă ca imaginea să nu se risipească. Îmi doresc să cred și eu în rugăciuni, ca să mă pot ruga și eu, alături de îngerul meu, pentru noi – noi toți, inclusiv ea.

…Sunt curios unde îți ții aripile în timpul zilei, de nu ți le văd când te strâng în brațe. Și prin ce minune te-am putut vedea și atinge. Dar nu-s decât niște curiozități absurde de-ale mele. Tu ai numai grijă să mă păzești și de acum încolo.

Oameni şi terase

Îmi place să mă plimb vara prin centrul vechi al Bucureştiului, deşi pare înghesuit de multitudinea de terase, umbrele, scaune, mese, scutere şi oameni. De fapt, tocmai asta îmi place, să văd mulţimea de oameni stând la o cafea, bere sau suc. Să trec printre ei şi să-i aud vorbind despre orice, pălăvrăgind despre nimic, relaxându-se, simţindu-se liberi. De când mă ştiu, mi-au plăcut oamenii – cât mai diverşi, preferabil cât mai veseli, cât mai coloraţi (şi nu mă refer la culoarea pielii aici).

Şi cum afară tocmai se simte apropierea verii, mă umplu de nerăbdare până la redeschiderea teraselor, şi abia aştept să dau câte o fugă seara, după serviciu, să respir puţină bucurie de la oameni. Hai mai repede vară!