Unde se termina umbra si incepe lumina
Trăim într-o societate de lumini şi umbre. Încă de tineri, şi până la golul final, ne construim un eşafodaj de măşti, şi ne ascundem în spatele lor pentru ca ceilalţi să nu vadă cum suntem cu adevărat.
Avem impresia că dacă nu ne conformăm regulilor nescrise ale societăţii, toţi ne vor ataşa eticheta de inferiori, şi nu vom mai avea acces la bibliotecă, la coada la pâine, la intrarea în metrou. Că vom fi nişte paria care nu au voie la bomboanele rezervate castei superioare. Şi devenim toţi nişte standarde, exemplarul A314.225-D6 din lunga descendenţă de exemplare A3##. Nu vrem să se ştie că avem un picior mai scurt, nasul mai coroiat, părul mai cărunt sau sânii mai mici. Trebuie să ne încadrăm în stardadele coeficientului D6, altfel ne retrogradează la D7, şi nu e bine.
Nici măcar prietenii nu mai au voie să ştie asta, pentru că – Dumnezeule! – dacă se apucă să le spună altora. Ce contează că-mi sunt prieteni, şi că o relaţie de prietenie presupune şi încredere reciprocă? Eu sunt singur împotriva tuturor, nu mă poate ajuta nimeni, şi oricum nu am nevoie de ajutorul nimănui…
A fi optimist şi încrezător într-un viitor mai bun a devenit o utopie, iar cine mai crede în ce va fi e un visător, un neadaptat. Lasă-mă frate cu „mâine”, eu nu ştiu ce fac azi! Ce vrei de la mine? N-am! Du-te de-aici, nu vezi că am treabă?!
So what? Uite, eu şterg ultimele două cifre din cod, să nu mai poată calculatorul să-l citească. A314.2¿¿-D6. Să vedem, ce face atunci? O să arunce o eroare cu „unknown variable” şi-o să se blocheze. Uite, am aici lângă mine câţiva prieteni, pe care uitasem să-i întreb cum le mai merge viaţa. Şi e suficient.
Comentează la acest articol