Avem propriul nostru Valentin

Fiu al Babei Dochia, Dragobetele este sărbătorit pe 24 februarie. Sărbătoarea de Dragobete este echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day, sau ziua Sfântului Valentin, sărbătoarea catolică a iubirii. Probabil că 24 februarie însemna pentru omul arhaic începutul primăverii, ziua când natura se trezeşte, ursul iese din bârlog, păsările îşi caută cuiburi, iar omul trebuia să participe şi el la bucuria naturii.

Entitate mitologică asemănătoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferenţiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiţia catolică, fiind un bărbat chipeş, un neastâmpărat şi un năvalnic. Preluat de la vechii daci, unde Dragobetele era un peţitor şi un naş al animalelor, românii au transfigurat Dragobetele în protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ţine tot anul, aşa cum şi păsările „se logodesc” în această zi. În această zi satele româneşti răsunau de veselia tinerilor şi de zicala: „Dragobetele sărută fetele”. Sunt multe credinţele populare cu referire la Dragobete. Astfel se spunea că cine participă la această sărbătoare urma să fie ferit de bolile anului, şi mai ales de febră, şi că Dragobetele îi ajută pe gospodari să aibă un an îmbelşugat.
Continuare

Am găsit un articol scris de cineva, pe site-ul Realitatea TV. Şi e prea frumos scris ca să-l editez sau parafrazez. Aşa că iată citatul:

O lume fără România… Alăturată lumii, România pare aproape că se pierde din cauza micimii ei… dar nu teritoriale… ci pentru că românii uită zi de zi că sunt români… dispariţia treptată a României se face din interior, datorită faptului că nimănui nu-i mai pasă, deoarece am ajuns să ne ruşinăm cu ceea ce suntem.

Hai sa nu o stergem complet

Ne uităm doar la cei mari, încercăm să le intrăm în graţii, dar facem cele mai mari gafe posibile când se aşteaptă ceva de la noi. Nu ne stigmatizează nimeni fiindcă doreşte să ne distrugă imaginea pe plan internaţional, noi singuri ne sabotăm, ne merităm soarta.

Noi, românii care zi de zi acceptăm să ni se spună că suntem mici, că suntem slabi, că suntem săraci, că suntem inferiori. Noi, românii care votăm pentru că suntem încrezători că mai există o şansă în viitor… noi, românii care nu ne implicăm suficient în viaţa publică şi nu taxăm fiecare greşeală a aleşilor noştri… Noi, românii, naivi şi mult prea delăsători, şi care am vrea din tot sufletul să fim altfel…

România dispare, puţin câte puţin, cu fiecare copil care ajunge la maturitate şi nu îşi cunoaşte istoria fiindcă nu se mai insistă pe ea, cu fiecare copil care detestă cultura populară pentru că nu găseşte nimic care să îl identifice cu ea.

Asociem România cu tradiţiile, dar este un mit. Nu mai avem tradiţii. Tradiţiile trebuie să le simţi, să le ţii fiindcă vin de la străbuni, străbuni care ţi-au fost dragi, străbuni cu a căror moştenire trebuie să te mândreşti. O Românie ştearsă de pe hartă nu înseamnă nimic pentru nimeni dacă nu înseamnă nimic pentru români.

Suvaina Dana, Sinaia

Putem oare să scăpăm de complexul de inferioritate generalizat, de prostul obicei de a copia „de la ei” (vezi Valentine, Halloween, şi eventual 4 iulie), şi de mult mai prostul obicei de a ne complace în ignoranţă?

Eu încă mai sper…