Suntem o țară de constipați?

Constipatia nationala
Am tot încercat (fără succes) în ultima perioadă să înțeleg care este cauza abundenței de reclame la produse laxative. Am devenit toți constipați din cauza crizei? Sau mâncăm atât de mult (pentru că economia duduie, nu?) încât intestinul gros nu mai face față… „procesatului”? E posibil totuși să mă înșel, pentru că la fel de abundente sunt reclamele pentru problema opusă, de… hm… prea mult. Știu că „se anunță vremuri căcăcioase”, dar parcă totuși…

Oricum, cauza se pare că este undeva pe teritoriul României, din moment ce prin celelalte țări pe care am avut ocazia să le vizitez nu am văzut nicio reclamă la produse de genul ăsta. O fi apa care ne vine din Carpați? Din cauza despăduririlor probabil (nu, nicio aluzie la alt fel de despăduriri). În cazul ăsta, trebuie să căutăm apa plată extrasă nu de la munte, ci de la câmpie, pe lângă București. Asta n-ar fi o problema, majoritatea se încadrează aici (La Fântâna și Cumpăna ar fi doar primele nume care îmi vin în minte).

După unele reclame (Dulcolax, Tranzactiv), problema o au doar femeile (deși se pare că ele consideră ideea asta cam jignitoare →). Ba chiar li se oferă și iaurturi (Danone) care să ușureze „trecerea” (cred că d-aia nu mănânc eu niciodată iaurturi de la ei, sunt numai pentru femeile constipate).

Pe lângă spam-urile necontenite de pe mail, trimise tot de companiile farmaceutice, care încearcă să-mi vândă de la Viagra la Cialis (oare știu ei ceva ce eu nu știu?), acum mai este și spam-ul de la TV? Bine măcar că pe ăsta il pot bloca simplu: schimb canalul sau închid (mai sănătos).

Vă doresc o „tranziție” ușoară!

Noaptea albă a civilizației

Can I haz brain?

Can I haz brain?

„Noaptea albă a muzeelor” de sâmbătă cred că s-a petrecut în mod diferit în restul Europei față de România. Nu știu de ce, dar am impresia că pe la „ei” nu se organizează grătare comune cu mici fumegând în curtea vreunui muzeu. Și cred că ai fi foarte mirat să vezi oameni (tineri!) făcând poze „iola” și „iocu” prin muzee („Io-la-muzeu”, „Io-cu-piatra-aia-mare-din-muzeu”, „Io-pe-treptele muzeului”) pe care apoi să le posteze pe Hi5, MySpace și mai nou Facebook, „să vadă pr`etenii că sunt cultă, fată”. Oricum, mirosul de fum intrat din curte pe geamurile muzeului făcea toată experiența cu atât mai inedită.

Poate că am avut eu ghinionul să aleg să vizitez Muzeul de Geologie, și poate că la celelalte muzee a fost mai multă ordine. Dar m-aș mira, din moment ce aceleași grupuri alergau de la un muzeu la altul, într-un concurs de colectare de bilete de intrare (se pare că la unul din muzee primeau un fleac dacă aduceau 6 bilete de vizitare diferite).

Noaptea albă a muzeelor? Sau noaptea albă a civilizației?

Dă volumul mai tare!

Artistul

A venit târziu, ca de obicei, abia pe la 2 noaptea. Dar a meritat. Paul van Dyk (despre el vorbim) a mixat sâmbătă noaptea de parcă venea sfârşitul lumii. Muzică bună, „progressive” şi „trance”, mixată genial, aşa cum trebuie să se audă de sub degetele unui DJ din Top 10. A fost… aşa cum trebuia să fie.

Nici măcar frigul de afară nu a contat, înăuntrul cortului erau atât de mulţi oameni încât devenise prea cald. Nu prea aveai loc să dansezi, dar când asculţi trance e suficient să închizi ochii şi să ajungi unde vrei. Pentru că trance-ul e o stare de spirit, nu doar un mod de a face „aerobic”. Mai aşteptăm şi altă dată!

A, să nu uit, puteţi vedea un scurt interviu realizat de Oana Tache → chiar în ziua concertului.
Continuare

Tomiţă

Întotdeauna m-am întrebat ce ar fi făcut Toma Caragiu dacă ar mai fi trăit să apuce… mmm… libertatea. Dacă ar fi supravieţuit acelei teribile zile de martie, ce-ar fi făcut după revoluţie? Mi-am adus aminte de el din nou zilele astea, gândindu-mă la bătaia de joc de peste o săptămână – desigur, mă refer la alegerile parlamentare. Ar fi fost oare printre candidaţi (şi nu singurul octogenar dintre candidaţi ;) ), sau ar fi făcut miştoul vieţii lui despre toată porcăria asta de politică actuală?

Eu cred că mai degrabă ar fi fost varianta a doua. Ah, cât mi-aş fi dorit să-l aud aruncând din vârful buzelor nişte miştouri super-acide la adresa elenelor, theodorilor, adrie(a)nilor şi a celorlalţi prostănaci care încearcă acum să ne „câştige voturile”. Uite, am găsit pe YouTube un clip destul de vechi, dar destul de actual:

Epsilon

This is my church
This is where I heal my hurts
It’s a natural grace
Of watching young life shape
It’s in minor keys…
Solutions and remedies
Enemies becoming friends
When bitterness ends.
Dumnezeu e în sunetele mărunte. E în lucrurile mărunte, şi în faptele mărunte. E într-o şoaptă, într-un gest, într-un fir de praf. E acel epsilon (ε) de care am învăţat la orele de matematică şi de fizică. Acel număr incomensurabil de mic, dar diferit de zero, care face diferenţa între „nimic” şi „ceva”. Numărul care oferă unei funcţii cu valoare infinită în zero o valoare măsurabilă (foarte mare sau foarte mică, dar măsurabilă).

Continuare