Ploaie de vară. Ei doi, sub umbrela cu un braţ îndoit, urmăresc picăturile care udă asfaltul. E puţin răcoare – în parte din cauza ploii, în parte pentru că soarele a apus de ceva vreme. Privesc uşor amuzaţi oamenii care grăbesc pasul să scape de ploaie. De ce? Nu-i frumos să te plouă?

Ar vrea să o ia în braţe, să o încălzească la pieptul lui. La fel de mult cum dorea să facă asta cu doar câteva zile în urmă, pe canapea, la film. Îi admirase atunci linia taliei, prelungită armonios de şold, şi abia se abţinuse să o atingă.

Dar cuvintele ei îl împiedică – „să mai aşteptăm”. Vechea poveste, care se repeta până la absurd, ca într-un film SF cu bucle infinite. „De ce? Să mor dacă înţeleg… De ce?” O urmăreşte cu colţul ochiului, în timp ce se preface absorbit de desenele abstracte ale ploii. Din când în când, propoziţii răzleţe, banale, majoritatea despre vreme. Şi oameni.

Şi e din ce în ce mai întuneric. Mâna ei atârnă leneşă pe genunchi. Îi mângâie unghiile sidefii, apoi îi prinde degetele în pumn. E timpul să meargă spre casă.