Oameni şi terase

Îmi place să mă plimb vara prin centrul vechi al Bucureştiului, deşi pare înghesuit de multitudinea de terase, umbrele, scaune, mese, scutere şi oameni. De fapt, tocmai asta îmi place, să văd mulţimea de oameni stând la o cafea, bere sau suc. Să trec printre ei şi să-i aud vorbind despre orice, pălăvrăgind despre nimic, relaxându-se, simţindu-se liberi. De când mă ştiu, mi-au plăcut oamenii – cât mai diverşi, preferabil cât mai veseli, cât mai coloraţi (şi nu mă refer la culoarea pielii aici).

Şi cum afară tocmai se simte apropierea verii, mă umplu de nerăbdare până la redeschiderea teraselor, şi abia aştept să dau câte o fugă seara, după serviciu, să respir puţină bucurie de la oameni. Hai mai repede vară!

Dacă un căţel pune botul pe un obiect fierbinte, sare înapoi scheunând de durere, dar data viitoare sigur nu-şi mai pune nasul pe obiectul ăla. Îl miroase de la distanţă şi eventual se apropie, dar cu foarte multă grijă, în paşi mărunţi.

Nasul meu are nişte urme, cauzate de presupuneri care pe moment au avut consecinţe… usturătoare. De cele mai multe ori, lipsa de informaţii m-a făcut să presupun lucruri, doar că presupunerile erau strâns legate de ce-mi doream eu, nu de realitate. Şi cum de obicei realitatea are prostul obicei de a ne contrazice…

…mi-am luat câteva „peste bot”. La modul virtual, desigur, nu sunt genul care atrage sau caută violenţa fizică. Consecinţa? Mi-am impus, şi în mare parte am reuşit, să mă abţin de la a mai presupune. Până nu mă „izbeşte” realitatea peste ochi (sau urechi, sau restul organelor de simţ), stau cuminte la distanţă şi adulmec. Eventual fac paşi mici, dar sigur-sigur nu mai pun „nasul” pe oala aia fierbinte.

Reflex condiţionat? Proces de învăţare (de minte)? Teamă? Poate vreun expert în psihologie să aibă o explicaţie, eu n-am încercat să analizez. Hai Grigore, aport!