Aprilie

În Herăstrău se făcuse deja întuneric, iar faptul că îmi uitasem ochelarii acasă nu ajuta deloc. M-am ghidat mai mult după chicotele lor (care chicote încă mai „ghidează“ vecinii când ne adunăm toți). Tocmai luaseră niște trânte zdravene cu rolele, motiv de râs cu lacrimi multe luni după aceea, chiar și ani se pare. Despărțirea amicală a venit destul de repede, din cauza temperaturii scăzute și a țânțarilor, dar a lăsat în urmă două semne de punctuație nerostite – o mirare și o întrebare.

Mai

Aniversarea din mai n-a făcut decât să accentueze semnele de care ziceam, pentru că „întrebarea“ se tot bloca undeva pe la jumătatea gâtului. Probabil din cauza punctului. Din fericire, mașinațiunea cu teatrul ce a urmat a mai alungat din întrebări (for the record, da, da, știu, nu a fost nicio mașinație, pură întâmplare, da ). Începeam să aflu care e cel mai scurt drum între Câmpia Libertății și Calea Giurgiului.

Iunie

Pe drumul spre Eforie, la sfârșitul lunii iunie, inima bătea într-o treaptă de viteză superioară, și nu din cauza stilului de condus al lui Filip. Din fericire pentru ea – inima adică – ziua de 27 iunie s-a încheiat cu o seară caldă din toate punctele de vedere, chiar dacă nu toată lumea a înțeles asta când am scris „În ploaie“.

Mai departe?

Derulăm pe repede înainte, exact un an. Același 27 iunie, începea trist la Brăila, dar se închia cu un „Iiiiiiiiiiii! Da!“ pe malul mării. Tot Eforie. Tot vila Cormoran. Unde în altă parte?! Și peste încă un an, chiar dacă nu în aceeași zi (din motive… „tehnice“ să zicem), aniversarea va avea parte de o sărbătoare mult-așteptată, despre care voi scrie mai târziu.

PS: Celor care nu înțeleg sensul titlului, le spun că sunt un mare fan al cărții lui Frank Herbert, „Dune“. Google „Sihaya“.

Au trecut anii de școală, apoi liceu. ne întâlneam câteva săptămâni pe an, în vacanțe. Telefoane mobile nu existau pe atunci (știu, suntem niște moși), interurbanele erau scumpe. Examenul la Poli l-am dat în același timp (în seara dintre examene am văzut două filme unul după altul la cinema). Multe seri ne-am rupt fundul pe gardul de la Dristor, filozofând despre fete, extratereștri, parapsihologie, examene și alte nebunii.

Acum încercăm să ne așezăm fiecare la casa lui, și cum am întâietate de vârstă mi se pare normal că sunt primul. Sper că nu mai durează nici la el mult, pentru că vreau să ne ducem kinderii împreună în parc. Dacă nu îl cunoașteți, o să-l vedeți la nuntă, sprijinit în lumânare ca un mare cavaler de onoare care se află.

Oricum, ciocnim un pahar virtual pentru un sfert de veac trecut și pentru încă un sfert de veac după el, și încă unul după. Și dacă se poate, încă unul după

Aparent fără vreo legătură cu povestea care urmează, spre sfârșitul anului 2006 sau începutul lui 2007 Viorica de la HR pleca din Softwin, pentru a se angaja la Libra Bank. Ceva mai târziu îmi propunea o discuție cu Andreea, directoarea de marketing de atunci, pentru o eventuală colaborare. Alegerea asta a fost pentru mine pe cât de logică pe atât de rapidă.

Oameni noi

Cum Andreea a ales că vrea să colaborăm, timp de vreo doi ani eu și fetele din birou ne-am văzut intermitent dimineața, mult prea rapid pentru a închega discuții mai aprofundate. Cu timpul, Gabi a plecat în locuri mai calde, la fel și Andreea, au venit Dianele, Cristina a venit și a plecat. Cătălina a rămas, veselă și expansivă.

Anul schimbării

Era primăvara lui 2009, când o Cătă ceva mai rezervată îmi spunea că în weekend iese cu niște prieteni în parc, să se plimbe cu bicicletele. Nici acum nu-mi dau seama cum, total neobișnuit pentru mine (cunoscuții pot să confirme), alegeam să răspund „hai că vin și eu cu“. Ajuns prea târziu (aveam o problemă în perioada aia) – „unde sunteți?“. „Herăstrău“. Altă alegere: „Ajung în 15 minute“.

Dar despre ce a fost în Herăstrău, în episodul următor.

Uneori, când lumina lunii cade într-un anumit fel, aproape că i se vede aura deasupra capului, ca în picturile pe care le-am văzut împreună în bazilicile din Roma. În momentele alea, rămân mut de uimire, și aproape că nu mă pot mișca, de teamă ca imaginea să nu se risipească. Îmi doresc să cred și eu în rugăciuni, ca să mă pot ruga și eu, alături de îngerul meu, pentru noi – noi toți, inclusiv ea.

…Sunt curios unde îți ții aripile în timpul zilei, de nu ți le văd când te strâng în brațe. Și prin ce minune te-am putut vedea și atinge. Dar nu-s decât niște curiozități absurde de-ale mele. Tu ai numai grijă să mă păzești și de acum încolo.

Și ca în orice poveste, aniversarea a început mai devreme, cu o vacanță la Roma →, a continuat cu un articol despre noi în revista Bolero →, și, desigur, cum ar putea lipsi o mică plimbare pe aceeași faleză, la exact un an după. Chiar și podcastul care va apărea mâine dimineață spune aceeași poveste.

Ar putea fi ceva mai frumos? Da. Va urma →

Oameni şi terase

Îmi place să mă plimb vara prin centrul vechi al Bucureştiului, deşi pare înghesuit de multitudinea de terase, umbrele, scaune, mese, scutere şi oameni. De fapt, tocmai asta îmi place, să văd mulţimea de oameni stând la o cafea, bere sau suc. Să trec printre ei şi să-i aud vorbind despre orice, pălăvrăgind despre nimic, relaxându-se, simţindu-se liberi. De când mă ştiu, mi-au plăcut oamenii – cât mai diverşi, preferabil cât mai veseli, cât mai coloraţi (şi nu mă refer la culoarea pielii aici).

Şi cum afară tocmai se simte apropierea verii, mă umplu de nerăbdare până la redeschiderea teraselor, şi abia aştept să dau câte o fugă seara, după serviciu, să respir puţină bucurie de la oameni. Hai mai repede vară!

Cum spuneam, ar fi putut fi. Din fericire, ai apărut tu. Dintr-o dată, 2009 a devenit cel mai frumos an. Ca şi cum aş fi apăsat tasta „±” la calculator, si toată suma care avea semnul „-” a trecut pe „+”. Şi m-ai lăsat fără cuvinte. Dar cum de obicei mă exprim mai bine prin muzică decât prin vorbe, ascultă „Love All the Pain Away”, de la veteranul Ronski Speed, că le zice foarte frumos.

Ar vrea să o ia în braţe, să o încălzească la pieptul lui. La fel de mult cum dorea să facă asta cu doar câteva zile în urmă, pe canapea, la film. Îi admirase atunci linia taliei, prelungită armonios de şold, şi abia se abţinuse să o atingă.

Dar cuvintele ei îl împiedică – „să mai aşteptăm”. Vechea poveste, care se repeta până la absurd, ca într-un film SF cu bucle infinite. „De ce? Să mor dacă înţeleg… De ce?” O urmăreşte cu colţul ochiului, în timp ce se preface absorbit de desenele abstracte ale ploii. Din când în când, propoziţii răzleţe, banale, majoritatea despre vreme. Şi oameni.

Şi e din ce în ce mai întuneric. Mâna ei atârnă leneşă pe genunchi. Îi mângâie unghiile sidefii, apoi îi prinde degetele în pumn. E timpul să meargă spre casă.

Nasul meu are nişte urme, cauzate de presupuneri care pe moment au avut consecinţe… usturătoare. De cele mai multe ori, lipsa de informaţii m-a făcut să presupun lucruri, doar că presupunerile erau strâns legate de ce-mi doream eu, nu de realitate. Şi cum de obicei realitatea are prostul obicei de a ne contrazice…

…mi-am luat câteva „peste bot”. La modul virtual, desigur, nu sunt genul care atrage sau caută violenţa fizică. Consecinţa? Mi-am impus, şi în mare parte am reuşit, să mă abţin de la a mai presupune. Până nu mă „izbeşte” realitatea peste ochi (sau urechi, sau restul organelor de simţ), stau cuminte la distanţă şi adulmec. Eventual fac paşi mici, dar sigur-sigur nu mai pun „nasul” pe oala aia fierbinte.

Reflex condiţionat? Proces de învăţare (de minte)? Teamă? Poate vreun expert în psihologie să aibă o explicaţie, eu n-am încercat să analizez. Hai Grigore, aport!

Singurul lucru bun pe care îl poate aduce criza asta e că poate nu vom mai alerga atât după lucruri. Poate vom avea mai mult timp să ne uităm la cei de lângă noi

Sincer, nu mă aşteptam la o chestie asa de frumoasă şi de (relativ) spontană de la Tudor Chirilă. Sau poate că până acum nu avusesem timp să îl aud. Poate că aseară m-am oprit şi am ascultat, nu atât muzica, nu atât artistul, cât omul. Poate că omul Tudor avea dreptate.

Să ne uităm în stânga, să ne uităm în dreapta, să vedem oamenii care ne sunt alături. Să ne uităm înainte, pentru a-i vedea pe oamenii care ne vor fi alături. Dar să ne uităm şi înapoi, pentru a-i vedea pe cei care ne-au fost alături la un moment dat. Şi să avem grijă ca pe unii să-i menţinem alături, pe alţii să nu-i ratăm, iar pe ultimii să nu-i uităm.

Mulţumesc, Tudor.

Asta e cartea

Am început să citesc acum vreo două zile o carte nouă – Viaţa mea în publicitate & Publicitate ştiinţifică, de Claude C. Hopkins. Nu, staţi liniştiţi, nu sunt pregătit să trec la ochelari cu rame groase şi negre, pur şi simplu am primit-o la birou, cu ocazia numărului 200 al Business Magazin. Împreună cu un semn de carte „jmeker”, cu magneţi (care nu prea se atrag), dar cu grafica făcută de subsemnatul (semnul, nu cartea, să nu creăm confuzii).

Dar să trecem peste, nu scriu acum pentru portofoliu. Ce am reuşit să citesc (printre staţii, la metrou) a fost primul capitol al cărţii, un fel de introducere în viaţa autorului (e o carte autobiografică al unuia care se dă mare şi tare în publicitate). Printre altele, domnul american Hopkins se mândreşte că deşi nu a mers la şcoală, nu a făcut o facultate, copilăria şi-a trăit-o în sărăcie, cu părinţi ultra-religioşi (etc. etc. etc.), a ajuns unul dintre cei mai „tzapeni” oameni din publicitate, care câştigă atât pentru clienţii lui cât şi pentru el milioane. Şi că din conversaţiile lui cu fermierii (în timp ce căra găleţile cu bălegar) l-au învăţat mai multe despre comunicare decât orice posibil curs din facultate.

Am o senzaţie de clişeu, de deja-vu, şi n-am citit decât un capitol. E oare asta reţeta succesului? Trebuie să ai o copilărie nefericită şi lipsă de educaţie (scolastică desigur) ca să ai succes (adică bani) şi talent? Trebuie să ai o tinereţe de rahat ca să poţi avea recunoaştere la bătrâneţe?

În cazul ăsta, sunt fericit să rămân mediocru. Sunt fericit că am părinţi care nu au abuzat de mine în copilărie, care s-au dat de mai multe ori peste cap şi au făcut sacrificii incredibile (poate multe dintre ele nici nu le ştiu) pentru ca eu să merg la facultate şi să am tot ce-mi trebuie. Şi să nu am nicio grijă până în momentul în care am ţinut în mână cartonul ăla pe care scrie „Se acordă titlul de inginer…” (chiar şi după aia, de ce sa fiu ipocrit?!)

Mă voi mulţumi să rămân mediocru, fără succese răsunătoare şi fără teancuri de bani (offf), dar împlinit sufleteşte, cu părinţi care mă iubesc şi pe care îi iubesc, şi despre care n-o să pot spune niciodată că „mi-am pierdut orice respect faţă de ce au reprezentat ei pentru mine”, aşa cum afirmă Claudel. Nici măcar în glumă. Da dom`le, sunt mediocru!

Nu-mi cereţi numerele la loto, că nu e genul ăla de intuiţie (al’ dracu’, am jucat atâţia ani şi nimic). Intuiţia mea are alt „domeniu de activitate”. Este ceva mai abstractă, şi totuşi se referă la fapte mult mai concrete.

De ceva vreme însă a început să devină obositor. Prea se întâmplă totul exact aşa cum anticipez. Nicio surpriză, nimic să iasă de pe drum. Şi abia acum înţeleg de ce acelaşi personaj de care am amintit nu-şi dorea darul pe care îl avea. De ce spunea că îşi doreşte surprize.

Nu „Ciuprize, ciuprize”. Nu făcături. Surprize reale. Ceva care să îmi mai demonstreze că intuiţia mea se mai şi înşeală, că oamenii mai pot şi să schimbe viitorul. Vrei să îmi faci cu adevărat o plăcere, surprinde-mă. Nu cu cadouri, sau alte prostii d-astea. Cu gesturi. Fă ceva la care să nu mă aştept, şi o să-mi inviorezi toată ziua, sau poate chiar toată săptămâna.

10. Poartă-te frumos. Eşti mai tare decât atât. Nu mă face de ruşine. Nu te face de ruşine.

9. Cred că am reuşit. Cu ceva efort, după cum ţi-ai dat seama. Dar eu zic că am reuşit.

8. Învăluit în apa fierbinte, mi-am pus capul în palme şi am închis ochii. Atunci ţi-am auzit şoapta, undeva în spatele capului. Let go. Let go. It’s OK.

7. Cred că am înţeles în sfârşit ce tot încercai să-mi bagi în cap. Cred că merg pe cărare. Cred, nu-s sigur încă dacă e cărarea care trebuie.

6. Trebuie să mă ghidezi în continuare. No one on Earth knows me like you do.

5. Cum zicea meşterul? Fire is the Sun that heats the Earth, warms our hearts and homes… Water is the liquid of love, it flows through the veins of Earth.

4. Focul încălzeşte apa, uneori aşa de tare încât o face să fiarbă. Apa potoleşte focul, uneori aşa de tare încât îl stinge.

3. Să nu mă mai laşi niciodată să te supăr. Dă-mi un bobârnac, să mă trezesc.

2. I shall be there for you, even if you are 1000 miles away.

1. O₂ for life!

Coşmar

Azi-noapte a fost poate cea mai urâtă noapte din cele trei succesive sub semnul febrei. Ţin minte că îmi era foarte cald, şi visam nişte chestii foarte ciudate, nişte linii albe pe un fundal negru. Mai visam că aşteptam ora 6, când trebuia să mă trezesc să-mi iau antibioticele.

Până la un moment dat, când nu am mai rezistat, şi a trebuit să mă ridic să iau un Paracetamol, febra devenise prea puternică. 5:14.

Îmi era cald, şi totuşi frig. Şi în momentul ăla am simţit foarte clar şi foarte profund ce lipsea din tablou. Da, îmi lipsea căldura ta, trupul tău lipit foarte strâns de al meu, încercând să mă încălzească. Îmi lipsea răsuflarea ta care să-mi răcorească fruntea. Şi degetele tale aranjându-mi părul transpirat.

Am înghiţit capsula bicoloră şi am adormit la loc, sperând să te visez.

In trance

Mă întrebai zilele trecute ce înseamnă pentru mine muzica, şi ţi-am răspuns cam neclar, pentru că, aşa cum ziceam, nu pot verbaliza ce simt când ascult muzică.

Simt, ca să citez pe cineva mult mai faimos ca mine, că intru într-o stare de transă . Ca și cum totul în jur devine mic şi neimportant, cu contururi neclare şi culori imprecise. şi nu rămâne decât sunetul, pur şi profund. Simt cum beaturile joase ajung undeva în spatele capului, melodia din medii se scurge peste tâmple, iar „tăieturile” înalte înţeapă în spatele urechii. Asta simt eu când pun trance. De fiecare dată.

Şi în plus, contează ce ascult, şi ce ascult depinde de cum mă simt. Uite, de exemplu, dacă mă vezi că ascult genuri diferite, şi îmi apar în playlist nume ca Thrillseekers (da, mai ascult şi asta), Airbase sau Chemical Brothers, înseamnă că mă plictisesc. Dacă mă plictisesc, ascult aproape orice, chiar şi Chicane (ştiu, ştiu, sacrilegiu…).

Când lucrez însă, şi am nevoie de energie, schimb regimul. Uşurelele ies din scenă (n-am răbdare pentru ele atunci), şi intră greucenii. Începând cu „clasici” gen Armin, Tiësto sau van Dyk, trecând prin curte pe la Aly & Fila, Gabriel & Dresden sau Markus (cum care Markus? Schultz bre! – asta e pentru neiniţiaţi), şi ajungând până la Marcel Woods, Sander van Doorn sau Stoneface & Terminal.

În schimb, dacă mă vezi cu goa/psy pe timpane, beware! Înseamnă că sunt supărat, şi asta e singura cale prin care pot elibera dracii pentru a redeveni tipul calm pe care-l ştii. Şi în momentele alea e bine să sssshhhhhhut the fuck up! Infected Mushroom, SHLI, Wizzy Noise, dar şi John 00 Fleming, Satoshi Tomiie, Kuffdam sau John Creamer, toate sunt nume care spun: „Nu intraţi! Câine rău!”

Cam astea ar fi mărturisirile mele muzicale (deocamdată). Altă dată poate intru şi în detalii…

Avem timp pentru toate.
Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga,
sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou,
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,
avem timp sa citim si sa scriem,
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,
avem timp sa ne facem iluzii si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,
sa invinovatim destinul si amanuntele,
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,
avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile,
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,
avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea,
avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta – murim.

Octavian Paler, 02-07-1926 – 07-05-2007

I only smoke weed when I need to
And I need to get some rest
Yo, where’s the sex?
I confess I burnt the hole in the mattres
Yes, yes, it was me
I plead guilty
And at the count of three
I pull back the duvet
Make my way to the refrigerator
One dry potato, no lie, not even bread
Damn, where the light above my head went? Bam

I can’t sleep
Something’s all over me, greasy
Insomnia, please release me
And let me dream about making mad love on the Heath
Tearing off tights with my teeth
But there’s no relief
I’m wide awake in my kitchen
It’s black and I’m lonely
Oh, if I could only get some sleep
Creepy noises makes my skin creep
I need to get some sleep

I can’t get no sleep…

(Faithless – Insomnia)

Something's all over me...

…Şi mă întorc, de pe o parte pe alta. Un câne scheaună undeva în bloc. Încerc să-mi controlez respiraţia, poate aşa reuşesc să adorm. Inspir. Expir. Pauză. Inspir. Expir. Draci, degeaba. Mă întorc din nou. Simt cum perna devine mai mare, încearcă să-mi acopere faţa. Şi mi-e cald. Uf, mă întorc cu faţa în sus. Strâng ochii, să nu mai văd lumina lunii. Mi s-a uscat gura…

La naiba, tot nu dorm, mă ridic şi merg până în bucătărie. Beau un pahar cu apă. Rece. Arunc o privire pe geam. Pustiu, nu sunt decât felinarele aprinse. Şi poate alt insomniac într-un bloc de vizavi, probabil se uită şi el către fereastra mea. Mă întorc la pat.

Acum am transpirat. Din cauza apei reci. Pijamaua mi se lipeşte de piele. Fir-ar! Nu mi-era destul cald, trebuie să mai fie şi neconfortabil. Mă aşez pe burtă. Ţac-ţac-ţac. Ceasul ăla parcă nu ţăcănea aşa tare… Trebuie să-l ignor. Întorc capul. Încep să mă gândesc la tot felul de lucruri. Tot felul de griji. Dar de ce? Parcă pe unele le rezolvasem. Şi altele nu-mi păreau aşa grave în timpul zilei… Acum dintr-o dată parcă sunt cele mai nasoale chestii posibile.

E clar, conştientul meu, raţionalul, teoretician-pragmaticul doarme. El le ignora instant. Dar cum la ora asta a pierdut controlul, copilul fricos a rămas să-şi facă de cap. De capul meu. Vai de el!

Nici măcar nu e weekend. Dimineaţă mă trezesc devreme, trebuie să merg la servici. O să fiu groggy toată ziua. Extraordinar! Acum s-a trezit şi copilul vecinilor. Orăcăie de zici că n-a mâncat de două zile…

Mă întorc, de pe o parte pe alta…

Ne închinăm zeului anti-somnului

Sub biciul nemilos al cafeinei, sărmanele noastre supra-renale se trezesc la viaţă dimineaţa, şi descarcă în sânge cantităţi enorme de adrenalină. Un hormon simplu, produs în mod normal în situaţii de stress sau frică, cu efect accelerator la nivel celular. Sub stimulul său, inima trece brusc de la regimul nocturn, moale şi calm, la un regim superior, pompând sus-numitul hormon către toate ţesuturile, să se bucure şi ele de viaţă.

Inclusiv la creier, care începe să „sclipească” de bucurie, şi să acopere în învălmăşeala de scântei electrice aburii viselor din noaptea precedentă. Şi să înceapă să formeze gânduri coerente, propoziţii cu cap şi coadă şi să restabilească controlul asupra echilibrului.

Parafrazându-l pe Creangă, nu ştiu alţii cum sunt, dar eu fără cafea dimineaţa nu funcţionez. Nu-mi place numai senzaţia fizică a lichidului care se scurge în stomac. Chiar şi simpla lui prezenţă pe limbă, sau mirosul ceştii aburinde îmi dau fiori pe spate. Poate ăsta este motivul pentru care stau câte o jumătate de oră în fiecare dimineaţă, sorbind încet, cu înghiţituri mici din „apa vieţii”. Tabietul ăsta mă costă o jumătate de oră de somn, e adevărat, dar cui îi pasă?

Şi nu numai atât, dar mai sunt şi pretenţios (ca dealtfel în multe alte privinţe, că de, sunt Scorpion). Nu mă poţi păcăli cu orice fel de infuzie maro generic numită cafea. Trebuie să fie mică şi tare (mă! nu vă gândiţi la prostii!), de calitate, şi neapărat naturală. Altfel n-are niciun efect, în afară de a mă enerva.

Science Fiction?

Am văzut un film zilele trecute, „Idiocracy”. E o comedioară de nivel destul de scăzut dpdv calitativ, cu o poveste subţirel concepută şi mai subţirel pusă în aplicare. N-aş da banii pe bilet la cinema, dar de văzut pe un CD, merge.

Partea care m-a lăsat niţel… meditativ a fost intriga din spatele poveştii. Totul porneşte de la un experiment criogenic eşuat, iar subiecţii testului (doi americani foarte mediocri în privinţa IQ-ului) se trezesc în viitor, peste 500 de ani, într-o societate decăzută intelectual. Motivul decăderii este prezentat chiar la începutul filmului: în timp de intelectualii se tot gândesc dacă e momentul oportun pentru un copil, cei cu… nivele intelectuale mai scăzute (ca să fiu politicos) nu stau să gândească, se înmulţesc ca iepurii (sună familiar?). Societatea viitorului este o societate de consum, îndobitocită de reclame şi „şouri” TV. Plantaţiile sunt udate cu Gatorade (pentru că „are electroliţi”), gunoiul zace în grămezi gigantice în mijlocul oraşului (nimeni nu ştie ce să facă cu el), iar filmul de mare succes, căştigător a numeroase Oscaruri in 2505 prezintă timp de două ore un fund (păros).

OK, ştiu, e puţin (mai mult) dus la extrem, dar intenţia este de a şoca (chiar dacă se anunţă ca o comedie). Dar ideea are ceva inspiraţie din realitate, nu credeţi? Lumea (nu doar românii) nu mai ştie decât de Springer, Oprah, Iartă-mă, Din dragoste (bre!), Trădaţi în dragoste, Tăriceanu, Bush, Irak, războiul împotriva terorismului, Blair, Băsescu, Columbeanu… şi nu mai continuu.

Mâncăm ce ne dau ei (nici măcar nu citim eticheta să vedem câte E-uri şi coloranţi cancerigeni îngurgităm), pentru că la TV zice reclama că la Salonta facem mezeluri de 30 de ani. Folosim aspartam (cancerigen) ca înlocuitor al zahărului pentru că am început să fim obezi (nu zice nimeni nimic de greucenii MacDonalds/BurgerKing/Coca-Cola/Pepsi). Şi facem credite de consum pe carduri care de care mai colorate şi mai lucioase pentru că „în prima lună nu plătiţi NIMIC!!! (nu vă zicem că după aia o să vă iasă pe nas plătind dublu, că trebuie să mănâncă şi gura noastră)”.

E chiar science-fiction ideea filmului?

Cel mai simplu si mai frumos martisor

În fiecare an ziua de 1 Martie ne aduce noi speranţă şi încredere în viitor. Viaţa, primăvara şi strălucirea soarelui câştigă lupta împotriva vremii reci şi înnorate şi a zilelor urâte ale Babelor (primele nouă zile din martie).

Acest triumf al renaşterii şi regenerării n-ar putea fi mai bine întruchipate de altceva decât Mărţişorul oferit celor dragi la începutul primăverii. Şnurul alb şi roşu al mărţişorului, pe care părinţii îl leagă de încheietura copiilor, oferit de băieţi fetelor sau schimbat de fete între ele se spune că aduce noroc şi sănătate, „ca argintul, ca piatra râului, ca scoica”.

Mărţişorul se oferă în dimineaţa primei zile de martie, şi se poartă 9-12 zile, uneori până înfloreşte primul pom. Atunci mărţişorul se agaţă de o ramură înflorită pentru a aduce noroc purtătoarei. În Dobrogea, Mărţişorul se poartă până la sosirea berzelor, când este aruncat în aer pentru a „aduce noroc mare şi înaripat”.

Mărţişorul este un cadou pe care românii şi-l trimit fiecăruia pe 1 martie, în mod tradiţional prezentându-se sub forma unei monede atârnată de un şnur alb şi roşu cu ciucuri. Cea care îl primeşte îl poartă la gât până întâlneşte un trandafir înflorit, când darul este legat de o ramură; astfel se întâmpină într-un mod poetic primăvara. Moneda simbolizează prosperitate, iar şnurul alb-roşu o metaforă pentru faţa albă ca laptele şi roşeaţa din obraji. În Transilvania, Mărţişorul din lână alb-roşie se atârnă de porţi, ferestre, coarnele animalelor sau mânerele găleţilor, pentru a apăra de ochii răi şi spiritele malefice; se crede că roşul, „culoarea vieţii” la daci, este un aducător de vitalitate şi regenerare.

Legenda Mărţişorului

Era o vreme când Soarele lua forma unui tânăr şi cobora pe pământ pentru a dansa printre oameni. Un balaur a aflat asta, l-a urmărit, capturat şi apoi l-a închis în temniţa castelului său.

Atunci păsările s-au oprit din cântec şi copiii n-au mai putut râde, dar nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe balaur. Într-o zi, un tânăt curajos a pornit către temniţă pentr a-l elibera pe Soare. Mulţi oameni i s-au alăturat, dându-i putere şi curaj pentru a înfrunta balaurul cel puternic.

Drumul a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. La sfârşitul celui de-al treilea anotimp tânărul a ajuns la castelul balaurului unde era Soarele întemniţat. Lupta a durat câteva zile, până balaurul a fost învins. Rănit, tânărul a reuşit să elibereze Soarele, spre bucuria celor care-l însoţiseră. Natura trăia din nou, oamenilor le-a revenit surâsul, dar tânărul nu mai avea putere să reziste până primăvara. Sângele său cald îi curgea din răni peste zăpadă, topind-o. În acele locuri răsăreau nişte flori albe mici, numite ghiocei, aducătorii primăverii. Când ultima picătură de sânge a tânărului s-a scurs peste zăpada albă, a murit, mândru că viaţa lui a servit unui scop aşa de nobil.

De atunci oamenii au purtat două fire, unul alb şi unul roşu. La fiecare 1 martie bărbaţii oferă acest talisman numit Mărţişor femeilor pe care le iubesc. Culoarea roşie simbolizează dragostea pentru tot ce e frumos şi sângele tânărului, în timp ce albul reprezintă puritatea, sănătatea şi ghiocelul, prima floare a primăverii. Literal, Mărţişor înseamnă micul Martie: un mic talisman prins la piept prin care iarna este alungată şi primăvara celebrată.